Predica Sfântului Ioan Gură de Aur la Duminica Floriilor

De-ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta, cele ce sunt către pacea ta” (Luca 19. 42).

Păcătosul este cel mai nenorocit, când are pe pământ numai norocire. Nimic nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii, sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.

De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea Dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă? Cel înfrânat şi cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.

Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.

La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iar ce este boala şi rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.

Aţi înţeles ce zic eu? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o rană rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării, sau pe acela care întrebuinţează leacurile? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca.

De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală.

Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a. Şi cu toate acestea, tocmai pe dânsul trebuie să-l deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa? Îţi voi spune.

Când vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit?

Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin şi primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-l vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare.

Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea şi cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul şi focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc rana şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-l vindeca.

Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune.

Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iar când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.

Unii oameni se pedepsesc numai aici pe pământ, alţii se curăţă în această lume şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic.

Iar după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină? Nicidecum aceştia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aici pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iar cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.

Şi pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă atât de grozavă, îl veţi socoti oare fericit pentru traiul bun de pe pământ? Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniţi, apoi judece ei, că şi răpitorii, prădătorii de biserici, ucigaşii, corsarii (hoţii de mare), înainte de a fi traşi la judecată, trăiesc întru desfătare şi îndestulare, se îmbogăţesc prin nenorocirea altora, adună comori nedrepte şi în toate zilele se îmbuibează.

Iar când judecătorul rosteşte hotărârea asupra lor, atunci se pedepsesc pentru toate acestea. Tot aşa se întâmplă şi celor ce ţin femei posadnice, mănâncă la mese îmbuibătoare, semeţii care înalţă sprâncenele şi batjocoresc pe cei săraci.

Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi şi va şedea pe tronul Său şi toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în râul cel de foc.

De aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nu-l socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-1 ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească.

Dar cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndulcească de repaus atât aici cât şi dincolo? Aceasta, iubiţilor, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate ele minte.

Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. Deşi nu l-ar apăsa sărăcia, totuşi el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă şi povară. Deşi nu 1-ar chinui vreo boală, totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei pricinuieşte dureri nu mici. Deşi n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iar spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică.

Cine însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se poate dobândi fără osteneală, fără luptă şi încercări. Dar aud întrebând: pentru ce oare Dumnezeu pedepseşte pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alţii în cealaltă? Dacă ar pedepsi pe toţi încă din lumea aceasta, ar trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toţi suntem căzuţi sub osânda judecăţii Dumnezeieşti. Iar dacă aici n-ar pedepsi pe nimenea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşuratici la minte, ar tăgădui pronia şi cârmuirea Dumnezeiască şi la ce treaptă de răutate nu s-ar sui ei?

De aceea Dumnezeu pedepseşte pe unii, pentru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să primească o pedeapsă mai uşoară, sau cu totul să se elibereze de ea. Totodată, Dumnezeu voieşte ca prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi mai înţelepţi. Iar pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării şi milostivirii celei Dumnezeieşti, să se ruşineze şi să intre în sine şi să se elibereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât şi de cea viitoare.

Dacă însă ei totuşi rămân în păcatele lor şi nici măcar prin îndelung răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânşii îi aşteaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngrozitoarea lor uşurătate de minte.

Deci, iubiţilor, ştiind acum toate acestea, să luăm aminte la noi înşine cu toată stricteţea. Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulţumire; când ne aflăm bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi deşteptaţi prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor.

Să lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului şi să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, ca acolo să nu ne însoţim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam, îndulcindu-ne de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Citește mai mult..

Întâmpinearea Domnului - predica Sfântului Ioan Gură de Aur

Întâmpinarea Domnului

Luca 2, 22-40:

„Și când s-au împlinit zilele curățirii lor, după legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului. Precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului. Și să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Și iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; și omul acesta era drept și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, și Duhul Sfânt era asupra lui. Și lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Și din îndemnul Duhului a venit la templu; și când părinții au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, El L-a primit în brațele sale și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: Acum slobozește pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, Pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel. Iar Iosif și mama Lui se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. Și i-a binecuvântat Simeon și a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. Și era și Ana proorocița, fiica lui Fanuel, din seminția lui Aşer, ajunsă la adânci bătrânețe și care trăise cu bărbatul ei șapte ani de la fecioria sa. Și ea era văduvă, în vârstă de optzeci și patru de ani, și nu se depărta de templu, slujind noaptea și ziua în post și în rugăciuni. Și venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor ce așteptau mântuire în Ierusalim. După ce au săvârșit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret. Iar Copilul creștea și Se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era asupra Lui.”

„Si prin sufletul tau va trece sabie” (Luca II, 35)

Pentru ce cei cucernici si drepti se cerceteaza cu suferinta

Pentru ce si oamenii cei cucernici se cerceteaza cu tot felul de suferinte, eu iubitilor pot sa va arat sapte pricini.

De aceia luati aminte si ma ascultati ca pe viitor nu veti avea dezvinovatire cand va veti scandaliza de cele ce se petrec in lume, adica de nenorocirea celor imbunatatiti si nu va veti lamuri despre acest lucru ca si cand nu a-ti avea nici un motiv.

Primul motiv pentru care si cei cucernici sunt cercetati de suferinta este, pentru ca ei sa nu se inalte pentru faptele cele bune si pentru meritele lor, al doilea pentru a vedea ca si sfintii si cei cucernici sunt oameni neputinciosi si atunci cand cineva va sfatuieste sa-i urmati, bunaoara pe Petru si Pavel sa nu puteti zice ca aceia ar fi dobandit cu totul alta fire si nu pot fi urmati. Patimirile lor arata ca si ei au fost oameni ca si noi.

A treia pricina este ca puterea lui Dumnezeu sa se arate tare intru slabiciune si sa biruiasca chiar catusele si asa sa se inmulteasca slava lui Dumnezeu!

Al patrulea, pentru ca rabdarea ceior cucernici, cu atat mai dovedita sa fie si sa se arate ca ei nu pentru plata au slujit lui Dumnezeu, ci chiar si in mijlocul nenorocirii ei au aratat cea mai mare dragoste catre Dansul.

A cincea pricina este ca toti cei cazuti in nenorocire, la privirea celor cucernici si a suferintelor lor sa poata afla mangaiere si imbarbatare.

A sasea pricina este ca noi sa gandim la inviere si la nemurire, cand noi vedem pe un om drept plini de fapte bune, care petrece viata sa cea pamanteasca in nenumarate trude si nevrand suntem siliti a gandi la judecata cea de apoi. Caci daca oamenii nu lasa fara plata si fara raspltire pe cei ce poarta greutati, pentru ei, cu cat mai mult Dumnezeu va rasplati pe aceia care atat de mult au rabdat pentru El. Daca Dumnezeu vrea asa, atunci la sfarsitul acestei vieti trebuie sa vina alta in care ei sa-si ia rasplata pentru patimirile lor de pe pamant, in sfarsit al saptelea motiv este ca cei cucernici prin necazuri maj mult se adeveresc si se fac vrednici de o rasplatire mai mare.

Insa noi trebuie sa dovedim aceste pricini cu Sfanta Scriptura si sa aratam ca cele zise nu sunt numai vorbe omenesti ci invatatura Sfintei Scripturi. Atunci invatatura mea va avea mai multa incredintare si va patrunde mai adanc in sufletele voastre.

1. Deci mai intai Dumnezeu pentru aceia trimite nenorocire celor cucernici, pentru ca ei sa gandeasca despre sine masurat si cumpatat si ca ei sa nu se inalte pe sine pentru faptele cele bune si pentru meritele lor; avem marturie pe David si pe Pavel. Acela zice: „Bine este mie ca m-ai smerit, ca sa ma invat indreptarile tale” (Ps. CXV III, 71), iar Pavel zice: „am fost rapit pana la al treilea cer si am fost rapit in rai, si pentru ca sa nu ma trufesc cu maretia descoperirilor, datu mi-sa mie un ghimpe in trup, un inger al satanei care sa ma bata peste obraz”. (II Cor XII, 2, 3, 7).

Ce poate fi mai lamurit? Ca sa nu ma mandresc zice Apostolul, Dumnezeu trimite asupra mea pe ingerul satanei ca sa ma bata. El intelege aici pe slugile satanei, pe pagani, pe tirani, pe necredinciosi, care mereu prigoneau pe Apostol. Sau vrea sa arate si patimile si durerile cele trupesti. El vrea sa zica: Dumnezeu ar fi putut sa departeze de la mine aceste trude si patimi, dar ca sa nu ma mandresc pentru rapirea mea la al treilea cer si in rai, mi-a trimis aceste necazuri, acesti ingeri ai sataneijlnca si cei mai mari sfinti si tocmai cei cucernici trebuie sa fie cu mai multa bagare de seama ca sa nu se mandreasca, caci nimic nu duce mai usor la mandrie, decat constiinta de a fi facut mult bine. Deci ca cei cucernici sa nu se mandreasca Dumnezeu le trimite ispite si patimi care sa-i aduca intru smerenie si cumpatara?

2. Patimirile si necazurile ajuta ca nimeni sa nu creada ca sfintii si cei cucernici nu ar fi si ei oameni ca ceilalti oameni. De aceia Petru dupa ce a vindecat pe slabanogul zice catre toti cei ce se uitau cu mirare la dansul: „Ce va uitati la mine ca si cum cu a mea putere sau cucernicie l-am fi facut pe acesta sa umble” (Fapte III, 12). El vroia sa opreasca mirarea lor si sa-i invete ca el nu de la el si prin puterea sa proprie a savarsit aceasta fapta mare. in Listra Pavel si Barnaba nu numai ca au fost admirati, ci locuitorii adusesera inca si tauri impodobiti cu cununi si vroiau sa jertfeasca la amandoi Apostolii (Fapte XIV, 12). in acest chip s-a format inchinarea la idoli. Caci multi barbati care au castigat in razboaie, au sarbatorit invingeri, au zidit cetati, sau altcumva prin alte fapte mari s-au facut meritosi, au fost cinstiti de popor ca Dumnezeu si toti idolii paganesti se trag de la astfel de oameni. Si ca sa nu se intample la fel si cu cei cucernici si cu cei Sfinti, Dumnezeu ingaduie ca ei sa fie biciuiti sau sa cada in boli si alte suferinte trupesti, pentru ca multimea necazurilor si ispitelor sa-i convinga pe contemporani, ca ei de la ei nu fac nimica si pentru toate trebuiesc ai multumi lui Dumnezeu. De aceia cand pe noi ne sfatuieste cineva, sa facem aceleasi fapte bune pe care le-au savarsit sfintii, noi nu putem sta impotriva si sa zicem ca aceia ar fi avut alta fire decat noi si ar fi fost astfel de oameni. Pentru aceia zice Apostolul despre Ilie: „el era un om asemenea noua patimas” (Iacov V, 17).

3. Patimirile celor cucernici slujesc spre a arata puterea iui Dumnezeu si aceasta ne-o spune Apostolul Pavel. Cei necredinciosi cand vad patimirile unui cucernic zic Dumnezeu care ingaduie toate acestea este slab si nu poate sa ajute cinstitorilor sai. Asculta dar in ce chip Apostolul Pavel dovedeste ca tocmai prin aceasta Dumnezeu arata mai mult taria si puterea sa decat slabiciunea. Dupa ce e! a povestit ca ingerul satanei, adica prigonirea, ispita, patimile etc, il bateau peste obraz adauga: „de trei ori am rugat pe Domnul ca sa-l departeze de la mine si mi-a zis: iti este de ajuns harul meu, caci puterea mea se desavarseste in slabiciune” (II Cor XII, 8). Dumnezeu vrea sa zica: puterea Mea tocmai atunci se arata bine, cand voi sunteti slabi si cand prin voi cei slabi se fac in numele meu lucruri mari. Era o patimire pentru Pavel cand el a fost aruncat in temnita, insa tocmai in aceasta neputinta a lui s-a aratat puterea Domnului, caci El a zguduit temnita si Apostolul a castigat pentru Hristos pe insasi mai marele temnitei, (Fapte XVI 26-34). Asemenea lucruri se pot vedea si la Petru si la ceilalti apostoli, intru necazuri lor totdeauna le-a venit intru ajutor harul lui Dumnezeu si asa deapururea patimirile lor au preaslavit puterea lui Dum.nezeu.

4. A patra pricina pentru care cei cucernici au necazuri este ca sa nu se creada ca ei slujesc lui Dumnezeu numai pentru binele cel de pe pamant. Astfel de imputari se fac mereu celor ce traiesc bine pe pamant, insasi satana a grait catre Domnul despre Iov pe cand acesta nu avea necazuri: „Crezi tu oare ca Iov i-ti slujeste fara plata? Tu ai ingradit toate cele din afara si din launtru ale casei lui” (Iov 1, 10). Satana vroia sa zica: acela numai pentru aceasta era cinstitor de Dumnezeu, caci Dumnezeu i-a trimis multa bogatie. Deci ce face Dumnezeu? Spre a arata ca Sfintii nu slujesc lui din interes, Dumnezeu a rapit de la Iov tot traiul lui bun, I-a predat saraciei si I-a lasat sa cada intr-o boala grea. Si acum Dumnezeu a risipit minciuna ce s-a zis impotriva lui Iov si a zis: „cu toate acestea, el sta departe de pacat” {Pentru cei cucernici este destula plata aceea ca ei sa poata sa slujeasca lui Dumnezeu deapururi, ei nu vor mai mare plata ca aceasta. Pana cand cel cucernic este invaluit cu bogatia ca si cu o haina, nu se poate vedea cu desavarsire faptele cele bune ale lui, iar cand bogatia cade de pe dansul ca o haina, si el se arata despuiat de bunurile cele pamantesti ca si gol, atunci este laudat ca si Iov pentru rabdarea lui si pentru biruinta lui in lupta cu necazurile.

5. Insa necazul nu dovedeste numai statornicia celor cucernici, ci aduce si altora mare mangaiere. Caci ce zice Hristos: „Fericiti ve-ti fi cand va vor ocara pe noi si va vor prigoni, si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind pentru mine bucurati-va si va veseliti ca plata voastra multa este in ceruri” (Matei V, 11 -12). Asadar patimirile celor cucernici precum insasi Hristos voieste trebuie sa serveasca crestinilor spre incurajare. Tot asa mangaie Pavel pe Macedoneni aratandu-le patimirile altor crestini si zice: „voi fratilor urmatori v-ati facut ai Bisericilor lui Dumnezeu care sunt in ludeia pentru ca ati suferit si voi aceleasi de la cei de un neam cu voi, dupa cum si ele de la iudei” (1 Tes. II, 14). Cu aceiasi mangaiere intareste Pavel pe Evrei, numindu-i pe toti drepti, care au fost aruncati in cuptor sau in groapa, care au fost alungati in pustii, in pesteri, au trait in foame si mare lipsa (Evrei XI, 36-40). Pentru cei nenorociti este mare mangaiere, patimirea altora.

6. Asculta mai departe de la Apostolul Pavel cum patimirile ne aduc aminte de inviere. El zice: „Daca m-am luptat in Efes cu fiarele cele salbatice ce folos imi este, daca mortii nu se vor „scula?” (1 Cor XV, 32). Si iarasi „nadajduind in Hristos numai in viala aceasta, mai ticalosi decat toti oamenii suntem” (1 Cor XV, 19). El vrea sa zica: noi trebuie sa suferim in lumea aceasta nenumarate patimiri.

Cine altul ar fi mai nenorocit decat noi, daca TIU am crede in viata vesnica? Dumnezeu nu ar ingadui ca tocmai cinstitorii lui sa ajunga in mii de primejdii si incercari, daca ei nu de primit in cealalta lume ca plata niste bucurii mult mai . Dar fiindca Dumnezeu nu poate ingadui una ca aceasta Ctevedit ca el a gatit o viata mult mai buna si mai slavita in care va incununa pe luptatorii sai pentru cucernicie, si-i va incununa tea ochilor a toata lumea.

Asa dar cand tu vezi pe un drept murind in nevoie si in nenorocire, in boala si in saracie, sau in orice alt necaz, atunci tu sine: daca nu ar fi inviere si judecata, Dumnezeu nu ar pe acest cucernic care pentru Dansul a suferit atat de multe sa moara intru atata necaz.

Dintru aceasta este incredintat ca pe cei cucernici ii asteapta o alta viata mai buna decat aceasta de acum.

7. In sfarsit prin necazuri cei cucernici mai mult se adeveresc si se fac vrednici de mai mare rasplatire. Apostolul zice: „Necazul aduce rabdare, rabdarea aduce incercare, incercarea aduce nadejde, iar nadejdea nu rusineaza” (Rom V 3-5). Vezi tu cum credinta intarita prin patimire ne da nadejdea vietii viitoare? Asa dar eu nu fara temei am zis, ca patimirile intaresc in noi nadejdea invierii, si ca ele imbunatatesc pe aceia care au suportat incercarile. Precum aurul se incearca in topitoare asa si omul se face placut lui Dumnezeu in cuptorul necazurilor si se curata de toate patimile de care fusese cuprins mai inainte. Deci si plata in cealalta lume va fi mai mare si cununa sa de biruinta mai slavita. Cu cat de mare a fost necazul cu atat mai mare va fi si rasplatirea, ba inca rasplatirea va fi mai mare decat necazul caci este scris: „Caci socotesc ca patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi” (Rom. VIII 1,18).

Deci fiindca noi am aratat atatea pricini pentru ce si necazurile vin si asupra celor cucernici si sfinti, de acum noi sa nu ne mai suparam pentru cercarile ce ni le trimite Dumnezeu, sa nu ne descurajam nici sa ne tulburam, ci sa ne folosim de ele spre intarirea sufletelor noastre si sa invatam si pe altii despre folosul necazurilor

Deci tu de pilda vezi nenorocit si saracit pe un om binefacator care a intrebuintat averea sa pentru saraci nu te tulbura si nu carti asupra proniei dumnezeiesti.

Saracilor le va ajuta Dumnezeu pe alta cale, iar pe cel nenorocit suportarea cu rabdare a necazului il foloseste mai mult decat milostenia lui cea bogata.

Cum ca rabdarea este o fapta mai buna decat milostenia o aflam din istoria lui Iov.

Pe cand el avea avere, deschidea casa lui saracilor si impartea toate la cei lipsiti. Dar mai mare si mai slavit s-a facut el cand a rabdat cu statornicie si vestea despre pierzarea casei sale. El imbraca pe cel gol cu lana oilor sale, dar el a fost mai mare si mai slavit cand primind vestea ca oile sale s-au pierdut, nu a cartit ci a multumit lui Dumnezeu.

Inainte el arata iubire de oameni, acum o adevarata intelepciune: El nu a zis: ”acum am pierdut turmele de la care mii de oameni primeau hrana lor. Chiar daca eu personal nu eram vrednic de o astfel de bunastare, totusi pentru aceia carora eu le veneam in ajutor cu ele, ar fi trebuit sa ma cruti”. El nu a zis si nu a gandit nimic de acestea, caci el stia ca ce a facut Dumnezeu este bine facut. Urmeaza lui si necazul tau cel vremelnic iti va aduce fericirea cea vesnica. Amin.

Citește mai mult..