Sânziene - Meditație lirică la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, alcătuită de IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim

 Sânziene*

În luna lui cireşar, pe pajişti scăldate-n soare,

Când cireşele se coc, apare o mândră floare.

Cu parfumul ei suav, ca mireasma liturghiei,

Floarea Sfântului Ioan este regina câmpiei.

 

Ea nu creşte în gradină sau la geamuri în palate,

Ci pe plaiuri, prin fâneţe şi în locuri neumblate.

În fapt, nici Ioan prorocul nu s-a născut în palat,

Dar a chemat în pustie şi pe rob şi pe-mpărat.

În pustiu de ai credinţă şi loveşti stânca uscată,

Ţâşneşte izvor de apă pentru lumea însetată.

Din cer coboară şi mana, iar urmarea pocăinţei,

Face să se profileze şi ţara făgăduinţei.

 

Ioan, nume teoforic, compus din Iahve şi Hanan,

El a botezat Cuvântul, teofanic, în Iordan.

Dacă a văzut lumina kenotic venită-n lume,

Timpul misiunii sale a-nceput să se încline.

 

Hazardul, deci, nu există, cosmosul nu e haotic,

Dumnezeu ne dă mişcare după un ritm metronomic.

Aşadar, azi înţelegem că Ioan Botezătorul,

După ce-a venit pe lume şi-a văzut Mântuitorul,

 

S-a retras iar în pustie trăind viaţa filocalic

Ca lumea să se-nnoiască prin suflul cel mesianic.

De aceea în Biserici se serbează an de an,

Tocmai în mijloc de vară, Naşterea lui S'ânt Ioan.

 

Astfel, Sanctus Dies Iohannis, dictonul cel latinesc,

A devenit Sânziene după graiul românesc.

Veniţi astăzi în Biserici, îmbrăcaţi de sărbătoare,

Purtând buchete în mână din această scumpă floare.

 

După solstiţiul din vară, sânzienele-nfloresc,

Zilele se micşorează şi nopţile se măresc.

Ioan, Nicu sau Ionaşcu, Ioane şi Cosânzene,

Mergeţi astăzi prin fâneţe şi culegeţi sânziene.

*Meditație lirică la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, 24 iunie, alcătuită de IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim

Preluare de pe pagina oficială de Facebook a Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului.

Citește mai mult..

Sâmbăta Mare: Tăcerea mormântală dinaintea Învierii

În Sâmbăta Mare, Biserica îşi concentrează atenţia asupra mormântului lui Hristos. Niciuna dintre zilele anului liturgic nu este atât de complexă ca Sâmbăta din Săptămâna Pătimirilor, căci în această zi participăm în acelaşi timp la tristeţea pătimirilor şi îngropării Domnului, cât şi la bucuria Învierii Sale.

Cântările Bisericii din Sâmbăta Mare, începând cu vecernia zilei de Vineri, sugerează că bucuria prăznuirii sărbătorii pascale deja a cuprins în întregime această zi. Cu toate acestea, putem distinge pe parcursul Sâmbetei Mari, două părţi consecutive, dintre care una aparţine perioadei pătimirilor, iar cealaltă aparţine deja timpului pascal.

O privire de ansamblu asupra acestora două ne aduce în atenţie o observaţie constantă: participarea la fericita Înviere a lui Hristos implică participarea la Crucea Sa, ca o cale spre Înviere şi spre primirea Duhului. Doar fiind împreună cu Hristos pe Drumul Crucii putem înţelege că opera de restaurare a omului nu se poate realiza decât cu un preţ foarte mare: ţintuirea Mântuitorului pe cruce. Acesta este un sacrificiu absolut necesar pentru a obţine vindecarea noastră, dar este tipul de sacrificiu pe care singurul Dumnezeu care suferă în umanitatea Sa şi este răstignit poate să îl ofere. Crucea şi punerea în mormânt semnifică acest act de comuniune prin care Dumnezeu ne mântuieşte, identificându-se cu noi, dar fără a face niciun compromis.

Dumnezeu întrupat participă la toate experienţele noastre, la toate suferinţele noastre, la toate durerile noastre. Şi putem înţelege aceasta doar în Sâmbăta Mare. Hristos, doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, şi-a asumat totul pentru a ne vindeca, chiar şi de cea mai teribilă ameninţare a vieţii noastre - Moartea.

Aceasta are două aspecte: unul fizic şi unul spiritual. Cel din urmă este mai teribil, căci moartea spirituală presupune nu separarea sufletului de trup, ci separarea sufletului de Dumnezeu.

După cum am văzut, în Ghetsimani, Hristos S-a confruntat cu o alegere. Prin acceptarea de bună voie a morţii Sale pe Cruce, El a transformat un asasinat juridic într-un sacrificiu mântuitor. În momentul răstignirii, Iisus era în culmea disperării: se simţea abandonat nu doar de oameni, ci şi de Dumnezeu însuşi. Şi astfel, devine evident că sfintele Sale pătimiri nu sunt trăite ca o piesă de teatru, ci sunt reale, căci Hristos şi-a vărsat sângele Său pentru noi. Cu toate acestea, moartea pe cruce nu este un eşec, ci este deja o victorie: victoria unei iubiri mai puternice decât moartea, pentru că din iubire Iisus a suferit şi a fost îngropat. Această asumare a morţii este o declaraţie de iubire pentru oamenii din toate timpurile: „vă iubesc, deci nu veţi muri niciodată”, ne spune Hristos.

Acesta este paradoxul iubirii atotputernice, care face din kenosis un plerosis: prin smerenie sau micşorare, ajungi la iubirea cea mai înaltă, dumnezeiască. La rândul nostru, suntem chemaţi ca, împreună cu Hristos, să nu ne sustragem suferinţei, ci să o depăşim, căci Mântuitorul nu a suferit în locul nostru, ci în numele nostru. Iată de ce, în Hristos, slava şi crucea nu încetează să se întrepătrundă, Răstignirea fiind deja Înviere, pentru că ea este manifestarea şi victoria absolută a iubirii dumnezeieşti.

Când Hristos a pronunţat, la finalul vieţii Sale pământeşti, "săvârşitu-s-a", între altele aceste cuvinte ne fac să înţelegem că asemănarea omului cu Dumnezeu este cea care ne permite să descoperim în aceste momente chipul omului în Dumnezeu. Un râu de foc, cel al comuniunii sfinţilor, aceşti păcătoşi iertaţi, antrenează secole şi lumi pe Drumul Crucii, care a devenit pentru totdeauna Arborele Vieţii, care este izvor de apă vie, din care se adapă toţi cei care doresc. Şi dacă mântuirea şi reînnoirea lumii se întâmplă din iubire, cu atât mai mare este iubirea care L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se sacrifice, iar semnele răscumpărării trebuie să reveleze această realitate fundamentală în Chipul lui Dumnezeu.

Adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu au ştiut şi vor şti întotdeauna că singura lor şansă la mântuire, la viaţă veşnică, la libertate şi îndumnezeire este în Hristos, Cel care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, şi care, din iubire pentru noi oamenii, a luat firea umană ca a lui proprie, aceasta fiind enipostaziată în El (Sfântul Maxim Mărturisitorul) în corpul său teandric, Biserica.

Pe cruce, cuvântul lui Dumnezeu, care S-a făcut trup asumându-şi natura noastră finită, spune: „Săvârşitu-s-a”, pentru că în Hristos, după cum vedem, se recapitulează şi se împlinesc toate profeţiile. Din clipa în care Iisus a fost coborât în mormânt, Învierea s-a arătat la orizont. Ştim acum că, în afara Crucii, mormântului şi mai ales a Învierii Mântuitorului Hristos, lumea întreagă nu ar fi decât un haos. Sâmbăta Mare, care este ziua tăcerii absolute, a vidului existenţial, este un timp suspendat, ce nu poate primi sens decât prin intervenţia lui Dumnezeu. În această tăcere să aşteptăm şi noi, priveghind şi rugându-ne, ca Hristos să învieze biruind moartea şi să ne învieze şi pe noi din moartea patimilor, în care singuri ne-am îngropat. Şi astfel lumea să devină cosmos organic, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu există cu adevărat, iar Împăratul său este Hristos cel înviat. Amin

Arhiepiscop Ioachim

*articol preluat de pe www.adevarul.ro

Citește mai mult..

Sfânta şi Marea Joi – Săptămâna Pătimirilor. „Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie“ (Ioan 16,20)

În zilele acestea triste a căror profunzime este tulburată de undele fricii care se propagă pe luciul minţilor noastre, trebuie să ne întărim nădejdea că vom scăpa cu bine din încercarea  prin care ne-a fost dat să trecem cu toţii.

Textul evangheliei din Sfânta şi Marea Joi relatează întâlnirea euharistică a apostolilor cu Hristos Care le împărtăşeşte marea taină a iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu, Cel ce răscumpără umanitatea din păcat lăsându-Se ţintuit de braţele crucii şi oferindu-şi Trupul şi Sângele pentru viaţa lumii. Totodată, mâncarea şi băutura dobândesc alte sensuri pentru apostoli după Cina cea de Taină, care înţeleg că Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu potoleşte foamea şi setea de veşnicie a lumii.

După Cina cea de Taină, unde singurul Prieten care-i mai rămăsese lui Iuda îi divulgă în public planul Său, apostolii sunt cuprinşi de oboseala zilei şi adorm în preajma Învăţătorului lor, Care, îngenunchiat, Se ruga cu lacrimi de sânge Părintelui Său ceresc. Singurul care era cuprins de energia debordantă a trădării era Iuda, care porni cu picioarele abia spălate de iubirea Învăţătorului său spre locul unde avea să primească arginţii trădării ţinuţi cu grijă în mâinile în care cu puţin timp înainte ţinuse Împărtăşania dăruită de Însuşi Fiul lui Dumnezeu.

De câte ori n-am primit noi Euharistia din mâna preotului? De câte ori n-am dorit cu ardoare să gustăm din potirul vindecării, aşteptând fără credinţă curată tămăduiri miraculoase? De câte ori nu am răstignit pe Hristos prin păcatele noastre, deşi înainte de a ne uni cu Trupul şi Sângele Său I-am făgăduit îndreptarea propriei vieţi? Asemenea lui Iuda, I-am trădat încrederea prin comportamentul nostru versatil şi credinţa noastră aproximativă.

Parcă Dumnezeu a dorit acum, în acest context pandemic, ca să postim de Euharistie! Prea de multe ori am confundat Taina Sfintei Împărtăşanii cu lucrurile magice din această lume şi prea des am asociat Cuvântul lui Dumnezeu cu miracolul superficial al acestei lumi.

Pentru că Se întristase Dumnezeu de atâta post exclusiv alimentar din partea noastră, ne-a dăruit în acest an unul mai aspru, pe care nu credeam să-l mai gustăm vreodată, şi care ne-a pregătit pentru a prăznui Învierea Sa în casa sufletului nostru, pentru ca în felul acesta să simţim mai intens dorul de întâlnirea cu El. Ne obişnuisem cu prezenţa sfinţeniei Sale în viaţa noastră, iar această familiaritate s-a transformat în rutină. Însă, dacă vom reuşi să pricepem planul lui Dumnezeu cu noi, atunci vor răsuna discret în mintea noastră cuvintele Sale: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15,14). La această demnitate de prieteni ai lui Dumnezeu putem ajunge doar dacă împlinim, prin conlucrare cu harul Său, ceea ce El ne porunceşte ca un Părinte iubitor. Doar dacă vom rămâne întru cuvintele Lui, fară revoltă şi fără tristeţe distrugătoare, vom putea cere ce vom vrea de la El, şi ni se va da. Aşa spun cuvintele Sale în evanghelia acestei zile a Săptămânii Pătimirilor: „Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi vi se va da” (Ioan 15,7).

Şi ce vom putea oare să cerem? Dacă vom rămâne alături de Dumnezeu şi de Biserica Sa, vom cere cel mai sfânt dar pe care Hristos L-a lăsat omenirii, darul pe care acum 2000 de ani, într-o zi de joi, Cel Trădat l-a întins chiar şi trădătorului Său – Sfânta Euharistie! Aşa ni-l va întinde şi nouă. Iar noi să-l primim şi să-I mulţumim prin viaţa noastră, oricum ar fi ea, oricât de grea s-ar dovedi.

În tulburătoarea rugăciune rostită de Hristos în Grădina Ghetsimani, imediat după Cina cea de Taină, a spus: „Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14, 27). „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). Aceste cuvinte au fost adresate nu doar apostolilor, ci tuturor prietenilor Săi, din toate veacurile şi de pretutindeni, cărora le-a fost încercată tăria credinţei în timpul persecuţiilor sau al molimelor, aşa cum se întâmplă şi astăzi în întreaga lume. Necazuri au fost, sunt şi vor fi, şi încă mult mai mari decât această epidemie. Dar Hristos ce spune atunci când omul plânge şi disperă? Ce le-a spus ucenicilor în Joia aceea în care s-a rugat cu lacrimi de sânge? „Nu mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de cel viclean” (Ioan 17,15).

În fiecare clipă în care privim în televizoarele şi telefoanele noastre cu o curiozite păguboasă statisticile alarmante ale infectărilor sau deceselor, să răsune în mintea noastră aceste cuvinte: „Nu mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de cel viclean” (Ioan 17,15). Ele arată că lupta cu răul este inegală pentru omul care nu-L are pe Dumnezeu prezent în lăuntrul fiinţei sale, de aceea avem nevoie ca Hristos Înviat să ne însoţească pe calea vieţii, să fie pelerin împreună cu noi, luminându-ne înţelegerea lucrurilor şi realitatea lumii în care de multe ori rătăcim.

Şi dacă spuneam că taina lui Iuda e singura taină omenească din Evanghelie, taina rugăciunii din Ghetsimani poate rămâne una dintre cele mai nepătrunse taine dumnezeieşti petrecute în viaţa lui Hristos pe pământ.

Să rămânem treji şi vii în aceste timpuri de încercare pentru fiecare fiu sau fiică a Bisericii noastre dreptslăvitoare. Dar nu ca Iuda, rămas singurul dintre ucenici care stătea treaz întocmind planul trădării, în acele clipe de frământare şi suferinţă petrecute de Hristos în rugăciune, înainte de a fi prins şi condamnat la răstignire.

Dacă vom şti ce să alegem din timpul petrecut cu speranţă în singurătatea noastră în aceste zile de meditaţie şi postire, va poposi Hristos Cel răstignit şi înviat în viaţa noastră şi în mijlocul frământărilor şi neliniştilor noastre şi ne va spune: „Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16,20).

Arhiepiscop Ioachim

Articol preluat de pe www.adevarul.ro

Citește mai mult..

Întru mulți și binecuvântați ani Înaltpreasfințite Părinte Ioachim!

Cu prilejul aniversării zilei de naștere, parohia Chicerea are deosebita onoare de a vă adresa cele mai calde gânduri de bine, însoțite de sincere urări de sănătate și îndelungată arhipăstorire! 

Întru mulți ani Înaltpreasfințite Părinte Ioachim!

Citește mai mult..