În Sâmbăta Mare, Biserica îşi concentrează atenţia asupra mormântului lui Hristos. Niciuna dintre zilele anului liturgic nu este atât de complexă ca Sâmbăta din Săptămâna Pătimirilor, căci în această zi participăm în acelaşi timp la tristeţea pătimirilor şi îngropării Domnului, cât şi la bucuria Învierii Sale.
Cântările Bisericii din Sâmbăta Mare, începând cu vecernia zilei de Vineri, sugerează că bucuria prăznuirii sărbătorii pascale deja a cuprins în întregime această zi. Cu toate acestea, putem distinge pe parcursul Sâmbetei Mari, două părţi consecutive, dintre care una aparţine perioadei pătimirilor, iar cealaltă aparţine deja timpului pascal.
O privire de ansamblu asupra acestora două ne aduce în atenţie o observaţie constantă: participarea la fericita Înviere a lui Hristos implică participarea la Crucea Sa, ca o cale spre Înviere şi spre primirea Duhului. Doar fiind împreună cu Hristos pe Drumul Crucii putem înţelege că opera de restaurare a omului nu se poate realiza decât cu un preţ foarte mare: ţintuirea Mântuitorului pe cruce. Acesta este un sacrificiu absolut necesar pentru a obţine vindecarea noastră, dar este tipul de sacrificiu pe care singurul Dumnezeu care suferă în umanitatea Sa şi este răstignit poate să îl ofere. Crucea şi punerea în mormânt semnifică acest act de comuniune prin care Dumnezeu ne mântuieşte, identificându-se cu noi, dar fără a face niciun compromis.
Dumnezeu întrupat participă la toate experienţele noastre, la toate suferinţele noastre, la toate durerile noastre. Şi putem înţelege aceasta doar în Sâmbăta Mare. Hristos, doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, şi-a asumat totul pentru a ne vindeca, chiar şi de cea mai teribilă ameninţare a vieţii noastre - Moartea.
Aceasta are două aspecte: unul fizic şi unul spiritual. Cel din urmă este mai teribil, căci moartea spirituală presupune nu separarea sufletului de trup, ci separarea sufletului de Dumnezeu.
După cum am văzut, în Ghetsimani, Hristos S-a confruntat cu o alegere. Prin acceptarea de bună voie a morţii Sale pe Cruce, El a transformat un asasinat juridic într-un sacrificiu mântuitor. În momentul răstignirii, Iisus era în culmea disperării: se simţea abandonat nu doar de oameni, ci şi de Dumnezeu însuşi. Şi astfel, devine evident că sfintele Sale pătimiri nu sunt trăite ca o piesă de teatru, ci sunt reale, căci Hristos şi-a vărsat sângele Său pentru noi. Cu toate acestea, moartea pe cruce nu este un eşec, ci este deja o victorie: victoria unei iubiri mai puternice decât moartea, pentru că din iubire Iisus a suferit şi a fost îngropat. Această asumare a morţii este o declaraţie de iubire pentru oamenii din toate timpurile: „vă iubesc, deci nu veţi muri niciodată”, ne spune Hristos.
Acesta este paradoxul iubirii atotputernice, care face din kenosis un plerosis: prin smerenie sau micşorare, ajungi la iubirea cea mai înaltă, dumnezeiască. La rândul nostru, suntem chemaţi ca, împreună cu Hristos, să nu ne sustragem suferinţei, ci să o depăşim, căci Mântuitorul nu a suferit în locul nostru, ci în numele nostru. Iată de ce, în Hristos, slava şi crucea nu încetează să se întrepătrundă, Răstignirea fiind deja Înviere, pentru că ea este manifestarea şi victoria absolută a iubirii dumnezeieşti.
Când Hristos a pronunţat, la finalul vieţii Sale pământeşti, "săvârşitu-s-a", între altele aceste cuvinte ne fac să înţelegem că asemănarea omului cu Dumnezeu este cea care ne permite să descoperim în aceste momente chipul omului în Dumnezeu. Un râu de foc, cel al comuniunii sfinţilor, aceşti păcătoşi iertaţi, antrenează secole şi lumi pe Drumul Crucii, care a devenit pentru totdeauna Arborele Vieţii, care este izvor de apă vie, din care se adapă toţi cei care doresc. Şi dacă mântuirea şi reînnoirea lumii se întâmplă din iubire, cu atât mai mare este iubirea care L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se sacrifice, iar semnele răscumpărării trebuie să reveleze această realitate fundamentală în Chipul lui Dumnezeu.
Adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu au ştiut şi vor şti întotdeauna că singura lor şansă la mântuire, la viaţă veşnică, la libertate şi îndumnezeire este în Hristos, Cel care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, şi care, din iubire pentru noi oamenii, a luat firea umană ca a lui proprie, aceasta fiind enipostaziată în El (Sfântul Maxim Mărturisitorul) în corpul său teandric, Biserica.
Pe cruce, cuvântul lui Dumnezeu, care S-a făcut trup asumându-şi natura noastră finită, spune: „Săvârşitu-s-a”, pentru că în Hristos, după cum vedem, se recapitulează şi se împlinesc toate profeţiile. Din clipa în care Iisus a fost coborât în mormânt, Învierea s-a arătat la orizont. Ştim acum că, în afara Crucii, mormântului şi mai ales a Învierii Mântuitorului Hristos, lumea întreagă nu ar fi decât un haos. Sâmbăta Mare, care este ziua tăcerii absolute, a vidului existenţial, este un timp suspendat, ce nu poate primi sens decât prin intervenţia lui Dumnezeu. În această tăcere să aşteptăm şi noi, priveghind şi rugându-ne, ca Hristos să învieze biruind moartea şi să ne învieze şi pe noi din moartea patimilor, în care singuri ne-am îngropat. Şi astfel lumea să devină cosmos organic, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu există cu adevărat, iar Împăratul său este Hristos cel înviat. Amin
Arhiepiscop Ioachim
*articol preluat de pe www.adevarul.ro
0 comments :
Trimiteți un comentariu