Sfinții Trei Ierarhi. Pricina împreună sărbătoririi

 Pricina praznicului acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăţiei lui Alexios I Comnenul (1081-1118), care a luat împărăţia după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a făcut împărţire şi prigonire între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi. Căci unii cinsteau mai mult pe marele Vasile, zicând despre dânsul că este înalt la cuvinte, ca unul ce a cercetat şi a ispitit firea lucrurilor prin sine, şi cum că era atât de mult îmbunătăţit, încât puţin îi lipsea de a-l asemăna pe el cu îngerii.
    Căci nu făcea pogorământ legii, nici ierta cu lesnire, ci era greu la obicei şi aspru, neavând la sine nici un lucru pământesc. Iar pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur îl micşorau, ca şi cum ar fi fost în oarecare chip potrivnic marelui Vasile, fiindcă era lesnicios şi atrăgător către pocăinţă. Erau însă alţii care înălţau pe dumnezeiescul Hrisostom, ca şi cum ar fi fost în învăţături mai cu pogorământ omenesc şi cum că mai cu înlesnire povăţuia pe toţi, şi îi chema către pocăinţă. Deci, îl cinsteau mai mult decât pe marele Vasile şi decât pe Grigorie atât pentru mulţimea cuvintelor celor de miere curgătoare, cât şi pentru iscusinţa cugetărilor.
    Alţii iarăşi cinsteau mai mult pe dumnezeiescul Grigorie, ca cel ce a întrecut în înţelepciune şi în învăţătură elinească pe toţi dascălii cei vestiţi şi pe elini, cum şi pentru frumuseţea cuvintelor şi înflorirea lor. Deci, ziceau, cum că înţeleptul Grigorie biruia pe toţi şi cum că acestuia i se cădea întâietatea. Atunci, prin o pricină că aceasta a celor învăţaţi s-a întâmplat de s-a despărţit mulţimea poporului. Şi unii se ziceau Ioaniteni, alţii Vasiliteni, iar alţii Grigoriteni. Deci, astfel sfădindu-se cei înţelepţi şi zicând între dânşii multe feluri de cuvinte, de trei ori fericiţii aceştia dascăli au voit să-i împace, ca să nu se mai sfădească în deşert.
    Pentru aceea, după câţiva ani, s-au arătat sfinţii ierarhi, mai întâi câte unul deosebit, apoi şi câte trei împreună, nu în vis, ci aievea la arătare, lui Ioan, mitropolitul cetăţii Evhaitenilor, care era om îmbunătăţit şi preaînţelept, după cum şi scrierile lui îl arată. Şi toţi trei au zis către dânsul cu un glas:
    "Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în vremea sa pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învăţăturile spre mântuirea cea de obşte şi folosul oamenilor; şi acelea pe care le-am învăţat noi înşine, le-am dat şi altora spre înmulţirea talantului nostru şi nu este între noi vreunul întâi sau al doilea, ci dacă veţi vorbi de unul, cei doi urmează.
    Deci, sculându-te, porunceşte acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se pentru noi, căci pentru aceasta şi noi ne-am sârguit cât am fost vii, şi după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem într-o unire. Deci, împreunându-ne într-o zi, când ţi se va părea ţie că este de cuviinţă, fă nouă praznic cuviincios. Apoi, spune şi celorlalţi care vor fi mai pe urmă, cum că noi suntem una la Dumnezeu şi noi negreşit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu cele pentru mântuire, pentru cei ce ne vor săvîrşi praznicul pomenirii noastre". Acestea zicând, i se părea că sfinţii se înălţau la cer, strălucind cu lumină nemărginită şi chemându-se unul pe altul pe nume.
    Deci, sculându-se acel minunat om, adică arhiereul evhai-tenilor, a făcut precum i-au poruncit lui sfinţii, potolind mulţimea şi pe toţi aceia care se sfădeau mai înainte. Aceştia au crezut cele spuse de el, că era om vestit, şi pentru învăţătura lui cea mare, şi pentru fapta cea bună, căci a lăsat predanie Bisericii spre a se face praznicul acesta.
    Astfel, Sfântul episcop Ioan, găsind în luna ianuarie prăznuindu-se toţi cei trei sfinţi ierarhi, adică la întâia zi pe Vasile, la 25 pe dumnezeiescul Grigorie şi la 27 pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a unit la 30 pe toţi, împodobindu-se pomenirea lor cu canoane, cu tropare şi laude, precum li se cădea lor, şi fiind această cu voia sfinţilor, nu au nici o lipsire în laude. Căci nici mai înainte, nici mai pe urmă n-a alcătuit renumitul acesta Ioan mai multe tropare, decât acestea.
    Sfinţii aceştia cu chipul trupului lor erau astfel: dumnezeiescul Ioan "Gură de Aur" (Hrisostom) era de statură scund, cu capul mare, cu trupul drept şi subţire, cu nasul plecat, alb la faţă şi cam palid, având pleoapele ochilor adâncite şi luminile lor mari. Apoi, i se arăta multă veselie în faţă, cu fruntea lată şi mare, cu urechile cam plecate, cu barba mică şi rară, cu părul galben, amestecat cu cărunt, iar fălcile lui erau adâncite înăuntru, de multă postire şi nevoinţă.
    Apoi, este de nevoie a zice despre dânsul, că a întrecut pe toţi înţelepţii elinilor cu cuvintele şi mai ales cu iscusinţa, înlesnirea şi frumuseţea vorbirii; şi atât de bine a tâlcuit dumnezeiasca Scriptură şi a săvârşit evangheliceasca propovăduire, încât dacă n-ar fi fost sfântul acesta, îndrăznesc a zice că ar fi fost de trebuinţă să mai vină încă o dată pe pământ Stăpânul Hristos. Iar spre fapte bune atât de mult s-a suit, încât pe toţi i-a întrecut, fiind izvor al milosteniei şi al dragostei, râvnitor de obşte cu iubirea de fraţi şi cu învăţătura lui; şi a trăit 63 de ani, păscând Biserica lui Hristos şase ani. Apoi s-a săvârşit în Comane, surghiunit de Eudoxia, împărăteasa, şi de episcopii cei pizmăreţi.
    Sfântul Vasile cel Mare era la statura corpului foarte înalt, uscăţiv şi slăbănog la faţă, negricios şi palid, cu sprâncenele lungi, încovoiate şi ridicate în sus, asemănându-se omului îngrijit, având nasul plecat, cu faţa cam zbârcită, adâncit la pleoapele ochilor, păros la trup, barba căruntă pe jumătate şi destul de lungă. Acesta a întrecut mult în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci şi pe cei vechi; pentru că s-a ostenit la învăţătură foarte mult, şi deprinzând toate învăţăturile ştiinţei, din fiecare a câştigat biruinţă. Asemenea încă s-a iscusit şi în filosofia cea practică şi prin aceasta a sporit spre privirea celor înalte. S-a suit la scaunul arhiepiscopal al mitropoliei Cezareei Capadociei, când era de 37 de ani, ocârmuind Biserica opt ani; apoi, s-a dus către Domnul, fiind în scaunul arhiepiscopatului său.
    Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu sau Teologul, era la statura corpului său potrivit, puţin cam palid, nasul lătăreţ, sprâncenele potrivite, căutătura veselă şi blândă, la ochiul cel drept avea un semn de la o lovitură, barba nu-i era lungă, dar deasă şi potrivită şi pe margini se arăta cam afumată. Pleşuv de ajuns, cu părul alb. Marele Grigorie întrecând cu strălucirea vieţii pe cei ce au sporit în fapte, la atâta înălţime a cuvântării de Dumnezeu s-a suit, încât toţi se biruiau de înţelepciunea lui, atât în cuvinte cât şi în dogme; pentru aceasta a câştigat numirea de "Cuvântătorul de Dumnezeu". El a ocârmuit Biserica Constantinopolului 12 ani şi a trăit 80. Când s-a făcut patriarh, a aflat în cetate numai o biserică a dreptcredincioşilor şi când a lăsat scaunul, a lăsat numai una eretică. Şi mergând la Arianz, moşia sa, unde, cugetând pururea la Dumnezeu şi făcându-se cu totul strălucită oglindă a Lui, s-a sfârşit cu pace.
    Dar de vreme ce de trei ori fericiţii aceştia, atât de mult s-au ostenit pentru mântuirea noastră, se cuvine şi noi să prăznuim pomenirea lor şi să le mulţumim pe cât putem. Căci ei de nimic altceva n-au purtat grijă, nici altceva au cugetat, decât numai un scop au avut, ca să întărească bună credinţă; apoi o nevoinţă au avut spre a lucra fapta bună, îngrijind şi sîrguindu-se fără pregetare, cu lucrul şi cu gândul, pentru mântuirea sufletelor. Pentru care atât de rău au pătimit propovăduind credinţa cea adevărată în toată lumea, iar nouă tuturor de obşte ne-au făcut bine. De aceea şi noi suntem datori să cinstim pe făcătorii noştri de bine, şi să le mulţumim după putere, fiindcă după datorie nu putem.
    Deci, să cinstim cu cuvinte pe cei trei cuvântători, deşi mă tem şi mă sfiesc, neaflând cuvinte cuviincioase şi potrivite sfinţilor; pentru că pricina este mare şi nu pot, nu numai pe câte trei, dar nici măcar pe unul să-l laud după cum se cuvine şi de care toată lumea nu era vrednică. Deci, cum va ajunge bună grăire cea lumească să laude pe cei mai presus de lume, care au împodobit toată lumea şi au izbăvit-o ca şi cei 12 văzători ai Cuvântului şi de Dumnezeu propovăduitori? Care dacă nu s-ar fi ostenit atât de mult cu sfintele lor scrieri, nu s-ar fi scăpat întreaga lume de slujirea la idoli, cea de mai înainte înrădăcinată, nici de eresurile cele în multe chipuri; căci sfânta şi preaînţeleapta Treime, nedespărţităşi cea mai presus de fiinţă, a iconomisit ca ei să vieţuiască într-acele vremuri ale eresurilor.
    Aceşti cereşti oameni şi pământeşti îngeri, trâmbitele adevărului, preaînţelepţii retori, tunetele Dumnezeirii celei nezidite, s-au sârguit să smulgă şi să risipească pe ocărâtorii dreptei credinţe şi cu praştia cuvintelor lor au gonit departe pe lupi de la Biserica dreptcredincioşilor. Aceştia cu înţelepciunea lor au surpat zidurile cele rele ale vrăjmaşilor şi au smerit toată înţelepciunea care se ridică împotriva cunoştinţei de Dumnezeu, schimbând şi prefăcând totul spre bine, netezind şi îndreptând pe cele strâmbe, cum şi toată asprimea şi nedreptatea.
    Treimea aceasta pământească ne-a învăţat a ne închina Treimii cereşti, precum se cade, şi neamestecată a o mărturisi în acest chip, precum li s-a descoperit lor adeverirea credinţei, zicând: Dumnezeu nenăscut este Tatăl, Dumnezeu născut este Fiul, şi Dumnezeu purces este Duhul Sfânt. Sunt trei Persoane, dar un singur Dumnezeu, cu preaslăvire. Nu sînd trei dumnezei, doar un Dumnezeu, căci una şi aceeaşi este Dumnezeirea. Precum din soare ies raze, care n-au nici o deosebire, aşa sunt cele trei persoane, care fac aceeaşi fiinţă.
    Astfel, ne-au învăţat să credem şi să mărturisim despre Sfânta Treime, cei trei preasfinţiţi arhiepiscopi; şi au întărit dogmele cele drepte cu învăţături preaînţelepte, în prigoane, primejdii şi războaie, până la moarte fiind prigoniţi, ba încă şi după moarte. Deci, adunaţi-vă toţi câţi v-aţi folosit de la dânşii, veniţi toată vârsta şi firea, bărbaţi şi femei, preoţi şi monahi, tineri şi bătrâni, să mulţumim făcătorilor noştri de bine, să lăudăm pe dascălii şi propovăduitorii bunei credinţe, să binecuvântăm cei săraci pe cei îmbogăţitori, cei din primejdii pe cei izbăvitori, cei cuvântători pe cuvântătorii de Dumnezeu, cei necăjiţi pe mângâietori, sărmanii pe părinţi, bolnavii pe doctori, străinii şi lipsiţii pe iubitorii de străini.
    Pe scurt, să zic, toţi deodată adunaţi-vă să mulţumim celor ce s-au făcut tuturor toate, ca pe cei mai mulţi să-i dobândească. Dar să lăsăm altora să le povestească înţelepciunea lor, ştiinţele, posturile, privegherile şi celelalte fapte bune şi numai această să o zic, care mă face şi mai mult să mă minunez, adică sârguinţa cea covârşitoare şi grija care o aveau ca să mântuiască sufletele oamenilor, robii lui Dumnezeu Celui iubitor de oameni şi următorii Lui cu toată virtutea. Căci de aceasta se îngrijeau mai mult, cunoscând că prin fapta aceasta păzeşte omul asemănarea cu Dumnezeu.
    Căci nu este mai mare şi mai minunată ispravă decât a se păzi cineva într-aceasta amăgitoare lume pe sine fără de prihană; dar mai vrednic de laude, este acela care se sârguieşte a mântui şi pe aproapele. Căci cu acest milostiv chip se face următor Stăpânului care S-a dat pe Sine la moarte, ca să libereze pe om din robia vrăjmaşului. Iar în ce fel au mântuit pe mulţi oameni aceşti dascăli preaînţelepţi, ascultaţi:
    Dumnezeu a făcut lumea aceasta pentru oameni, şi aceştia au tâlcuit firea celor ce sunt, adică a tuturor făpturilor pe care le-a făcut Atotputernicul Dumnezeu şi prin cunoştinţa lor s-au făcut înţelepţi, încât au cunoscut oamenii pe Ziditorul. Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu prin frumuseţea şi mărimea lor, iar dascălii tâlcuiesc luminat cerurile şi pământul, adică lumea cea văzută şi cea nevăzută, cum este aşezarea şi rânduiala ei şi care este pricină de le-au făcut pe ele Dumnezeu şi altele asemenea.
    Astfel, se potriveşte să zicem graiul psalmistului: În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la toate marginile lumii au ajuns cuvintele lor. Ne-a dat preabunul Dumnezeu Testamentul cel Vechi şi cel Nou spre mântuirea noastră şi aceştia au primit cu mulţumire poruncile Lui, pe care cu iubire de osteneală le-au păzit ziua şi noaptea, cugetând întru dânsele, şi pe sineşi făcându-se case curate ale Duhului Sfânt; apoi ne povăţuiesc şi pe noi să petrecem întru dânsele, precum Dumnezeu ne-a poruncit şi ne îndreptează, împodobindu-ne obiceiurile cu bună rânduială, şi aducându-ne de mână spre cele mai înalte. Dumnezeu S-a întrupat pentru noi, şi sfinţii aceştia ne tâlcuiesc şi ne fac cunoscută taina iconomiei Lui, şi ne fac să înţelegem prin oarecare chin preaînţeleapta taină a unirii acesteia.
    A trimis pe Sfinţii Apostoli să propovăduiască în lume cunoştinţa lui Dumnezeu, să gonească întunericul închinăciunii de idoli, să lumineze pe neamuri şi către Dumnezeu să le întoarcă; s-au trimis şi sfinţii aceştia să propovăduiască lumii adevărata credinţă, să izgonească dintr-însa întunericul relei credinţe, să se lupte cu ereticii şi să-i biruiască, să izbăvească pe oameni de învăţăturile cele de suflet pierzătoare, să le vestească dogmele cele drepte şi Sfintele Scripturi să ni le tâlcuiască, apoi, către mântuire şi pocăinţă să ne povăţuiască; care lucru îndoit s-a făcut, precum cel ce a luat cei cinci talanţi şi a câştigat cu dânşii alţi cinci talanţi.
    A preamărit pe apostoli cu minuni, de care şi aceşti sfinţi n-au fost neîmpărtăşiţi, precum poate fiecare să se înştiinţeze în istoria vieţii lor. Domnul a învăţat toate neamurile prin apostolii Săi; dar cine a rămas neîmpărtăşit de cuvintele acestor sfinţi? Pe cine n-au învăţat şi nu învaţă până acum preaînţelepţii aceştia? Nu atâta cu filozofeşti şi geometriceşti ştiinţe, pe cât cu fireşti şi bune sfătuiri povăţuiesc minunaţii aceştia. Căci de vreme ce lumea nu a cunoscut pe Dumnezeu cu înţelepciunea, ei totuşi au voit să mântuiască cu propovăduirea pe cei ce credeau întru El.
    Dar pe urmă, fiindcă lumea n-a cunoscut pe Dumnezeu prin propovăduire, precum se cădea, bine a voit să mântuiască, prin înţelepciunea acestora, pe cei ce vor crede învăţăturilor lor. Astfel cu adevărat şi mulţi s-au mântuit prin dogmele lor şi prin cugetările lor cele preaînţelepte, iar cu frumuseţea cea firească a bunei făpturi şi cu dulceaţa cuvintelor lor au adus la pocăinţă pe mulţi.
    Pe aceştia îi avem noi oamenii, după Dumnezeu, făcători de bine şi păzitori. Aceştia sunt stâlpii cei neclintiţi ai credinţei noastre, peste care înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a întărit casa ei, pe care porţile iadului, adică ereticii cei rău credincioşi şi fără de minte, n-au putut nicidecum s-o clintească. Aceştia sunt, după Sfinţii Apostoli, dascăli ai lumii. Pe aceştia îi serbăm şi noi astăzi, săvârşind pomenirea lor cu bucurie şi cu credinţă. Nu precum o prăznuiesc robii pântecelui, cu băuturi şi beţii, nu cu multe feluri de bucate şi cu benchetuiri; ci precum poftesc aceia, şi precum scripturile lor poruncesc, adică, să ne îngrijim de mântuirea sufletelor noastre, păzind câte ne-au poruncit de-a pururea pomeniţii în scris, urmând vieţii lor, faptele bune şi nevoinţele lor. Şi făcând cele după puterea noastră, să păzim mântuitoarele porunci ale Domnului, precum le-au păzit ei; căci atunci când îi prăznuim cum se cuvine pe sfinţi, atunci şi pe Dumnezeu Îl slăvim şi pe sfinţi îi cinstim, atunci şi ei se bucură de noi, slăvindu-se şi cinstindu-se.
    O! luminători preastrăluciţi în toată lumea şi decât tăria aceasta mai cinstiţi! O! fericită treime, închipuirea, asemănarea şi strălucirea Preasfintei Treimi, care v-aţi preamărit de Ea, ca cei ce pe Aceasta aţi propovăduit-o. Căci pentru dragostea lui Hristos, toate dumnezeieştile Lui porunci le-aţi păzit, trupurile voastre cu înfrânare le-aţi omorât, pe voi înşivă de toate patimile v-aţi curăţit, vase cinstite ale Sfântului Duh v-aţi făcut, oglinzi prea strălucite ale lui Dumnezeu v-aţi lucrat, cu Dumnezeu prin gândire v-aţi unit, la săvârşirea faptei bune v-aţi suit şi ca bărbaţi desăvârşiţi, la măsura vârstei lui Hristos aţi ajuns.
    Oile cele cuvântătoare ale lui Hristos bine le-aţi păscut, sufletele voastre pentru ele le-aţi pus şi de vreascurile eretice le-aţi curăţit, pe eretici departe de la ele i-aţi alungat, primejdii şi izgoniri pentru adevăr aţi suferit, pe diavolul şi pe slugile lui i-aţi biruit, şi la fugă i-aţi luat. Ne aducem aminte de primejdiile voastre, pe care, pentru bună credinţă le-aţi pătimit, cinstim izgonirile voastre cele nedrepte, care pentru dreptate le-aţi suferit, slăvim mucenicia cea grea a pătimirii voastre celei fără de sânge; binecuvântam celelalte osteneli şi dureri, care aţi luat asupră-vă, cu Răsăritul şi cu Apusul luptându-vă, ca să învăţaţi pe toţi.
    Încă avem şi scripturile voastre cele sfinte, tablele cele de Dumnezeu scrise, ca un al treilea testament, pe care Dumnezeu, prin inimile voastre l-a glăsuit; avem luminarea minţii, hrana sufletelor, desfătarea ochilor, dulceaţa cea de obşte şi îndulcirea tuturor sfinţilor, moştenirea cea bine norocită şi bogăţia cea fericită, care am luat-o de la voi şi o păzim ca pe o vistierie de mare preţ, ca să treacă cu diadohisire (urmare) şi să rămână din neam în neam pomenirea voastră veşnică şi slava voastră să se păzească în lumea nemuritoare.
    Ne rugăm şi cerem de la voi, sfinţilor, să vă aduceţi aminte de noi, netrebnicii robii voştri, că bine primite să fie rugăciunile noastre, să păziţi Biserica în pace, precum aţi lăsat-o, să ne învredniciţi a dobândi şi noi acea negrăită veselie şi prea dorita bucurie a întru tot lăudatei şi mai presus de fiinţă Treimi; ca împreună cu voi să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul cel Sfânt, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii cei nesfârşiţi. Amin.

Citește mai mult..

Sfânta Antipa de la Calapodești. Viața

Pe Cuviosul Antipa, mare trăitor duhovnicesc şi călugăr sfânt, l-a odrăslit pământul Moldovei în veacul al XIX-lea. Acest ostaş al lui Hristos, numit din botez Alexandru Luchian, s-a născut în anul 1816 într-o familie de ţărani credincioşi din satul Calapodeşti - Bacău. La vârsta de 20 de ani a fost călăuzit de Duhul Sfânt să intre în nevoinţa călugărească.
Mai întâi s-a ostenit doi ani de zile (1836-1837) în obştea Mănăstirii Căldăruşani. Apoi s-a dus la Muntele Athos şi s-a stabilit în schitul românesc Prodromu, unde se nevoiau peste 80 de sihaştri români. Aici a deprins meşteşugul nevoinţei duhovniceşti de la cei mai aleşi călugări athoniţi, ajungând vestit în schit pentru postul şi osteneala lui. Tot aici a primit tunderea în monahism şi s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al neîncetatei rugăciuni.
După aproape cinsprezece ani de sihăstrie în schitul Prodromu, bunul nevoitor a trăit încă patru ani de zile în Mănăstirea Esfigmenu. Aici primeşte marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Antipa şi este hirotonit diacon. Astfel, înmulţind ostenelile şi privegherile de toată noaptea, Cuviosul Antipa era cinstit în tot muntele ca mare sihastru şi lucrător al rugăciunii lui Iisus. Se învrednicise încă şi de darurile vindecării bolilor şi al înainte-vederii.
Iubind mai mult singurătatea şi smerenia decât cinstea şi lauda, în anul 1860 Cuviosul Antipa a părăsit Muntele Athos şi s-a reîntors în Moldova, la mânăstirile din preajma Iaşilor. Dar văzându-se împresurat de mulţi credincioşi, căci numele lui se vestise în toată ţara, după trei ani a plecat să se închine la moaştele cuvioşilor părinţi de la Pecersca. Apoi a ajuns la mânăstirile din nord, uimind pe toţi cu sfinţenia vieţii lui. De aici, auzind de vestita Mănăstire ortodoxă Valaam, aflată pe o insulă din lacul Ladoga, aproape de hotarele Careliei (Finlanda), Cuviosul Antipa, iubind fericită linişte şi înstrăinare, în anul 1865 s-a aşezat în această mănăstire. Aici trăiau călugări foarte sporiţi, lucrători neîntrecuţi şi dascăli iscusiţi ai rugăciunii lui Iisus.
În Mănăstirea Valaam s-a nevoit Cuviosul Antipa încă 17 ani de zile, învrednicindu-se de darul preoţiei şi "arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune şi în desăvârşita sărăcie". Cea mai mare nevoinţă a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea gândurile cele necurate şi gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii şi alte neştiute osteneli duhovniceşti. Săvârşea încă adesea dumnezeiasca Liturghie şi se ruga mult pentru lume şi pentru ţara în care s-a născut.
Pentru o petrecere aleasă ca aceasta, Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobândise de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al înaintevederii. Căci cunoştea gândurile cele ascunse ale oamenilor şi pe mulţi îi povăţuia pe calea mântuirii. Era de asemenea şi un mare părinte duhovnicesc şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atât în Carelia cât şi în Rusia de nord, încât mulţi monahi şi credincioşi iubitori de Dumnezeu îl căutau şi îi urmau învăţăturile. Avea şi în Mănăstirea Valaam câţiva ucenici aleşi, dintre care cel mai sporit era ieroschimonahul Pimen, bărbat cuvios şi foarte învăţat.
După o nevoinţă binecuvântată ca aceasta, Cuviosul Antipa Athonitul şi-a dat sufletul cu pace în braţele Mântuitorului Hristos, la 10 ianuarie 1882, şi a fost înmormântat în gropniţa Mănăstirii Valaam. Este singurul călugăr român care s-a nevoit în această vestită mănăstire isihastă din nordul Europei.
În anul 1883, văzând părinţii Mănăstirii Valaam că ieroschimonahul Antipa Luchian este venerat de ucenici şi de credincioşi ca sfânt, au rânduit să i se scrie viaţa pe scurt spre lauda lui Dumnezeu şi folosul sufletesc. Astfel, ieroschimonahul Pimen, ucenicul său de chilie, scrie în acelaşi an nevoinţa părintelui său duhovnicesc, intitulată "Vrednicia de pomenire viaţă a ieroschimonahului Antipa".
Viaţa Cuviosului Antipa a fost tipărită la Sankt Petersburg de două ori, în anii 1883 şi 1893, răspândindu-se atât în Rusia şi Finlanda, cât şi în Muntele Athos. Iar canonizarea şi trecerea în rândul sfinţilor a fost făcută în Muntele Athos, în anul 1906, după 24 de ani de la mutarea sa din viaţă. În Mineiul pe ianuarie, în zece zile, tipărit în limba rusă la Mânăstirea Pantelimon din Athos, la pagina 46 figurează şi "Cuviosul ieroschimonah Antipa Athonitul ", cu viaţa sa pe scurt. Numele său este cinstit mai ales în mânăstirile din Sfântul Munte, fiind singurul călugăr athonit român trecut în rândul sfinţilor şi numărat printre cei din urmă cuvioşi părinţi ai Atonului (Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 73-75).
Aşa s-a nevoit şi s-a săvârşit în chip plăcut lui Dumnezeu, departe de ţară, un mare cuvios român, dascăl al liniştii şi al neîncetatei rugăciuni, cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Citește mai mult..

Unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră

Sfântul Ioan Botezătorul a venit cu multe surprize plăcute și bucurii duhovnicești! Voi sunteți florile! Eu îmi doresc să fiu doar legătoarea care adună aceste flori într-un buchet duhovnicesc. 

Vă mulțumesc pentru surprizele făcute! Sfânta Evanghelie era absolut necesară bisericii din Stănița, actuala fiind destul de deteriorată! 

Mă plec în fața dumneavoastră și vă port permanent în rugăciune!!

Citește mai mult..

Boboteaza 2020

Așa cum toate lucrurile pe care le săvârșim în Biserică au un sens, și în Apa Sfințită de Bobotează există o Lucrare profundă, un sens adânc și bine ar fi să înțelegem această Lucrare, pentru a ști de ce bem Apa aceasta, care este folosul ei, care este rostul acestei minunate Sărbători.

Nu folosiți Lucrările Bisericii ca pe ceva magic, nu veniți la biserică crezând că Dumnezeu este „peștișorul de aur” care vă îndeplinește dorințele, nu veniți la biserică pentru a vă merge bine în viață, pentru că nu va fi așa.

Priviți Crucea! Priviți-L pe Hristos pe Cruce... Lui I-a mers bine? Nicidecum! Pe Hristos pe Cruce nu-L putem compara, de exemplu, cu Budha... cu burta mare și zâmbetul larg. Hristos de pe cruce ne spune că nu există bucurie mai mare decât să-ți dai viața (să renunți la tine, la iubirea de tine, la ego-ul tău) pentru un alt om.

De ce credeți că suntem toți triști, dacă nu pentru că ne este atât de greu să ne jertfim pentru alții, ne este greu, de fapt, să acceptăm firescul naturii noastre umane?! Așa ne-a făcut pe noi Domnul, ființe dăruite celuilalt. Mama, tatăl, părinții se dăruiesc copiilor lor, necondiționat, pentru că este în natura noastră să ne așezăm într-o stare de jertfă și acesta este modelul pe care fiecare dintre noi ar fi minunat să-l urmăm, pentru a schimba lumea.

Fiecare dintre noi purtăm o pecete, care este semnul alegerii lui Hristos. Botezul nostru este pecetea Duhului Sfânt. Mă întreb: „Cum poate să existe tristețe, deznădejde, într-un un om, ales al lui Iisus, într-un creștin? Cum poate spune un om botezat, care poartă în el pecetea Duhului Sfânt, că are farmece făcute, că plătește păcatele nu știu câtor neamuri sau mai știu eu ce alte bazaconii?”. Botezul Domnului, ca și Botezul nostru, este ceva perfect, indestructibil.

Suntem oameni noi, oameni pe care Dumnezeu i-a făcut perfecți, scufundându-i în apa botezului, prin întreita afundare. Nu mai fiți speriați, nu mai cereți preotului să nu afunde copilul în apa Botezului, căci acesta este Botezul Ortodox, Întreita Afundare. Vă recomand însă, pentru a învinge, ca părinți, această teamă, să cunoașteți preotul ce vă va boteza pruncul, să stați de vorbă cu el, să-i permiteți să vă ofere detaliile privind însemnătatea și desfășurarea acestei Taine, nu doar să veniți speriați în ziua botezului, dornici de a se termina cât mai repede.

Suntem fiii Lui, apți pentru a simți și a trăi Sfințenia. Priviți un copil de doi, trei ani, cum firesc este atras de icoane, de biserică, pentru că sufletul lui este pur. E drept, avem noi – părinții, rudele, societatea, școala – grijă să așternem peste el idei strâmbe despre viață, punând înainte de toate confortul material: „Ai bani, ești cineva, n-ai bani, ești neica nimeni!”. Vindem copiilor noștri iluzii, să știți.

Nu există dar mai mare pe care îl poți face unui om decât să pui în inima lui Veșnicia! Nu există bogăție mai mare pe care o poate avea un om decât să înțeleagă că este veșnic, că el nu va muri, dacă va trăi în Duhul lui Dumnezeu, după poruncile Sale. Doar trăind astfel, omul nu se va mai teme de moarte, de oamenii „puternici”, de nimic, de nicio suferință, pentru că El, Stăpânul a toate, este Cel care îi va fi alături, orice s-ar întâmpla.

Icoana Bobotezei Îl arată pe Domnul în râul Iordan, așteptat de Îngeri cu ștergare în mâini. Ștergarele acelea nu sunt prosoape, ci lițolii de înmormântare, pânzele morții, pentru că, în momentul Botezului, Domnul deja trăia moartea pe care avea să o sufere pentru noi, trăia cea mai adâncă formă de iubire... jertfa! Cele trei afundări în apa Botezului înseamnă zilele petrecute de Domnul în mormânt, iar a treia afundare și ridicare înseamnă Invierea, omul cel nou, nemuritor.

Nu luăm Aghiasma ca să ne meargă bine, ci ca semn al angajării pe Calea ce ne duce spre El, pe Calea pe care El ne-a arătat-o, aceea a jertfei.

Omul ce ia Aghiasma este omul ce mărturisește credința sa ortodoxă, ce a înțeles că jertfirea egoului este Calea ce-l va purta în Veșnicia cu Dumnezeu.

Aghiasma, așadar, este Apa Duhului Sfânt ce lucrează în noi, ce ne pregătește să murim nouă, din iubire pentru ceilalți, nădăjduind în Învierea în Împărăția lui Dumnezeu.

Articol preluat de pe Doxologia.ro

Citește mai mult..

Poveste de Crăciun 2020

Nașterea Domnului reprezintă motivul de bucurie nemărginită a întregii umanități pentru care s-au deschis porțile Raiului. În acest context al bucuriei duhovnicești am reușit cu ajutorul dumneavoastră să avem și în acest an un Crăciun de poveste, cu multe cadouri de la Moș Crăciun, cu dorințe îndeplinite și multe zâmbete.  

Mulțumim pe această cale tuturor celor ce ne-au ajutat, de aproape sau de departe, pentru toate zâmbetele aduse pe chipurile celor mici dar și celor mai mari! Moșul a scăpat de carantină și a venit până la urmă pentru toți! Astfel peste o sută de pachete au ajuns la destinatarii lor cumiți! 

Vă mulțumim!

Citește mai mult..