Duminica a 11-a după Rusalii. Pilda datornicului nemilostiv. Sfânta Evanghelie

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăția Cerurilor omului împărat care a hotărât să facă socoteala cu slugile sale. Și, începând să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanți. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el și femeia lui și copiii și toate câte are, ca să se plătească datoria. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Stăpâne, îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot! Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat și datoria. Dar, ieșind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el și care-i datora o sută de dinari. Și, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plătește-mi ce ești dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca și el, îl ruga zicând: Mai îngăduiește-mă și îți voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult și, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine? Și, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greșelile fratelui său, din toată inima.” Ev. Matei 18, 23-35

Citește mai mult..

Sfântul Gheorghe Pelerinul

Încă din fragedă vârstă mânca puțin, postind, și iubea singurătatea, având o mare bucurie să se roage în biserica satului, chiar și atunci când nu erau slujbe, mai mult noaptea; iar ziua, când era cu vitele, se retrăgea în locuri tăinuite și făcea multe metanii, cugetând la cele dumnezeiești. După ce a deprins cititul, se ruga cu Psaltirea, încât a învățat-o pe de rost.

La vârsta de 24 de ani, s-a însoțit, prin Taina Cununiei, cu o tânără credincioasă pe nume Pelaghia, fiind binecuvântați de Dumnezeu cu cinci copii. Ca soț și tată nu și-a neglijat deprinderile sale duhovnicești, împlinind cu și mai mare evlavie faptele credinței și căutând mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui. Fiind milostiv și lipsit de lăcomie, în toată vremea miluia pe cei săraci, deși el însuși trăia în sărăcie. Nu se tulbura de mustrările celor apropiați, ci tuturor le spunea cu încredere și pace: „Nu vă tulburați, are grijă Dumnezeu să ne hrănească; datoria noastră este să ne rugăm fără încetare și să facem voia Lui”. Prin astfel de cuvinte se îmbărbăta și pe sine și pe cei din jur. Și, așa, omul lui Dumnezeu era totdeauna în pace, cu fața luminoasă și cu inima senină, blând și neîngrijorat, ca unul care viețuia în lume și în trup, dar totodată mai presus de lume și de trup. Rugăciunea neîncetată și bucuria cerească umpleau inima lui, însoțindu-l toată viața.

După ce a trăit paisprezece ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviințarea soţiei sale, a luat hotărârea să meargă la Ierusalim, ca pelerin, împreună cu mai mulți țărani din satul său. Luând cu sine Evanghelia și Psaltirea, a mers pe jos până la Constanța, apoi cu vaporul până la Ierusalim. Acolo a rămas patruzeci de zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt pentru Dumezeiasca Liturghie și celelalte slujbe. Apoi s-a dus și la celelalte Locuri Sfinte: Betleem, Ierihon, Iordan, Nazaret, Tabor. La peștera Sfântului Xenofont s-a întâlnit cu un pustnic care i-a prorocit că nu va ajunge călugăr, ci va trăi mergând din loc în loc, în lipsă, sărăcie și rugăciune neîncetată; numai astfel avea să-și mântuiască sufletul său și să aprindă evlavia în inimile multor oameni.

Mai înainte însă de a începe această viețuire, a rămas vreme de patruzeci de zile în nevoință aspră și post, cu multe ispite de la diavolul, în pustia Egiptului de Sus. Uneori îl speria vrăjmașul cu năluciri de fiare și șerpi veninoși, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arșița și cu țânțarii. Odată, diavolul i-a tot aruncat căciula de pe cap, vrând să-l pornească spre mânie, dar viteazul nevoitor a hotărât să o lase jos și a făgăduit lui Dumnezeu că, până la moarte, va umbla cu capul descoperit. Apoi diavolul i-a aruncat și bocancii, încât nu mai avea cu ce să se încalțe. Iar nebiruitul ostaș al lui Hristos a cerut de la Dumnezeu darul să umble toată viața sa desculț, atât vara, cât și iarna. Altădată diavolul i s-a arătat sub chipul unui plugar, care-l lăuda pentru nevoință, ca să-l facă să cadă în ispita trufiei, dar înțeleptul Gheorghe l-a biruit prin smerita cugetare. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu multă stăruință a trecut de încercarea celor patruzeci de zile de post, izbăvindu-se din toate ispitele venite fie de la neputințele firii, fie de la vrăjmașul diavolul. Îndată după aceasta, bunul nevoitor a mers la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului. Cum a intrat în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă neîndoielnică și mângâietoare că rugăciunile și postul au fost bineplăcute și primite de Dumnezeu, lumânarea din mâna lui s-a aprins singură.

După ce a mers în pelerinaj și la Sfântul Munte Athos, s-a întors în satul său, după trei ani de când plecase. Într-o noapte, în timp ce se afla în biserica din Șugag la rugăciune, l-a văzut aievea pe diavolul venind la el și zicându-i cu mare mânie: „Ce faci aici, Moș Gheorghe?”. „Mă rog lui Dumnezeu” a răspuns bătrânul cu îndrăzneală, iar vrăjmașul a fugit de la el. Altă dată bătrâ­nul povestea celor mai de aproape ai săi: „Într-o duminică, pe când mă întorceam de la sfânta biserică, am văzut la cârciuma din Șugag mulți săteni la băut, și printre ei, mulțime de dia­voli, așa cum n-am mai văzut în altă parte”.

Sfântul n-a mai rămas mult în satul său, ci și-a început călătoria, ca în vremurile apostolice, făcându-se pelerin străin și călător în hotarele țării. Mergea din biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea, umbla fără grabă, desculț și cu capul descoperit, postea și se depărta de toate desfătările lumii, cutreierând prin părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului. Aproape în fiecare an făcea câte un pelerinaj la Ierusalim, călăuzind cetele închinătorilor.

Auzind de numeroasele mănăstiri din Moldova, în anul 1895, dreptcredinciosul Gheorghe a trecut Carpații și s-a așezat la Piatra Neamț, unde a primit o cămăruță în turnul clopotniță al bisericii Sfântul Ioan domnesc, lăcaș ctitorit de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. În scurtă vreme a ajuns cunoscut de preoți, călugări și mireni, care îl prețuiau ca pe un adevărat om duhovnicesc. În acest loc a rămas până la sfârșitul vieții sale, având acolo: biserică și chilie, liniște, duhovnic, și multe mănăstiri în împrejurimi.

Pravila lui așa era: noaptea dormea cel mult trei ore în chilia sa din turn, apoi, în biserică, înălța rugăciuni către Dumnezeu și făcea sute de metanii. Ziua străbătea străzile orașului, șoptind neîncetat psalmi, desculț și cu capul descoperit, vara și iarna. Nu se întorcea până nu sfârșea toată Psaltirea de rostit într-o zi. Lunea, miercurea și vinerea nu mânca nimic, până a doua zi. Iar dacă era praznic împărătesc, gusta ceva seara. În celelalte zile mânca o dată pe zi. Vorbea cu oamenii numai despre Dumnezeu și viața duhovnicească, iar când nu vorbea cu limba și buzele, propovăduia prin tăcerea sa desăvârșită, mărturisitoare și adâncă, purtând totdeauna în brațele sale fie Evanghelia, fie Psaltirea.

Adeseori intra în câte o brutărie și cumpăra câte un sac de pâine, pe care cineva îl ducea până la turn. La ora la care se întorcea, în jurul lui se adunau o mulțime de săraci, și fericitul Gheorghe le împărțea pâinile. Celor care îi cereau bani le dădea ceea ce primise pe drum. Iar după ce termina de făcut milostenia trupească, începea pe cea sufletească: venind rândul celor împresurați de necazurile și poverile vieții, înțeleptul bărbat stătea de vorbă cu fiecare, îl îmbărbăta, îl sfătuia și se ruga pentru cererea lui, iar oamenii simțeau că harul și mila lui Dumnezeu se coboară peste ei prin rugăciunile și sfaturile Sfântului.

Toate mânăstirile dimprejur îi erau nespus de iubite, dar mai ales Bistrița, unde era icoana Sfintei Ana. Aproape de mânăstirea Sihăstria, moșul Gheorghe și-a săpat pentru nevoință o groapă, în care se ascundea, rugându-se aproape toată ziua; iar când se întorcea în mănăstire, îi spunea plin de mulțumire părintelui Ioanichie, starețul acestei mănăstiri: „Astăzi am fost în cer!”.

La aceste mânăstiri mergea adeseori pentru rugăciune și să-i întâlnescă pe părinții duhovnicești, la care avea multă evlavie și care, la rândul lor, îl primeau pe bătrân ca pe un sfânt, mulți dintre ei fiindu-i chiar ucenici și alegând cinul îngeresc mișcați de sfințenia vieții bătrânului.

Odată, Moșul Gheorghe voind să meargă cu trenul spre Roman, s-a urcat fără bilet în vagon, căci nu avea bani. Con­duc­torul, care din întâmplare nu-l cunoștea, l-a coborât din tren la prima stație, deși călătorii care-l cunoșteau l-au rugat să-l lase să ajungă la Roman. Bătrânul a plecat pe marginea căii ferate, zicând: „Drăguță, rămâneți cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!” Însă, când să pornească trenul, trenul nu mai pornea deloc. Au schim­bat locomotiva; au schimbat conductorul, dar trenul nu pornea. Atunci unul dintre func­ționarii gării a zis: „Ați dat jos din vagon pe Moșul Gheorghe? De aceea nu poate pleca trenul. Acela este un om sfânt. Duceți-vă și-l chemați înapoi.” Au alergat îndată după el, l-au adus, l-au urcat în vagon și imediat a pornit trenul din gară.

O altă minune, istorisită de Părintele Ilie Cleopa, s-a săvârșit la Târgu Neamț. O evreică tânără nu putea să nască și era gata să moară. Au venit o mulțime de doctori, dar nu au izbutit nimic. Atunci rudele ei au venit la Moșul Gheorghe, în timp ce acesta rostea oamenilor pre­dică, și l-au chemat să se roage pentru ea. Când dreptcredinciosul Gheorghe a deschis ușa casei ei, a strigat: „Deschide-te, cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!” Și îndată s-au deschis legăturile ei și a născut, iar Sfântul a venit și i-a făcut cruce pe cap copilului și a spus: „Să fie al lui Hristos!” Și s-a făcut sănătoasă și s-a botezat și ea și copilul, și i-a pus numele Gheorghe, după Moșul Gheorghe. Și s-au botezat atunci toate rudele femeii din Târgu Neamț.

În anul 1914 fericitul Gheorghe îi spunea tatălui Evdochiei Ștefan că va începe război, dar să nu se teamă, că se va întoarce sănătos de pe front, însă fratele lui nu se va întoarce întreg. Și într-adevăr așa a fost, acela s-a întors sănătos, iar fratele lui a venit fără o mână din război.

Maica Zenovia Iacov de la Mănăstirea Văratec amintea că Sfântul i-a prorocit ce avea să i se întâmple în viață și că va deveni monahie. Starețului Ioanichie Moroi i-a profețit, cu mai mult de 25 de ani înainte, necazurile prin care avea să treacă atât el, cât și obștea Sihăstriei Secului.

Ziua morții și-a cunoscut-o de mai înainte, arătând-o prin cuvinte prorocești: „O să mor când s-or tulbura popoarele și, la moartea mea, va fi sărbătoare și vor trage clopotele din țară.” Aceste cuvinte s-au adeverit când, în anul 1916, de praznicul Adormirii Maicii lui Dumnezeu, trupul Sfântului a fost găsit răposat, tocmai când țara intra în război iar clopotarul bisericii Sfântului Ioan din Piatra Neamț urca să tragă clopotele. La îngroparea lui s-au aduna mulțimi nenumărate, fiecare căutând să ia o ultimă binecuvântare de la cel adormit și cerându-i rugăciune de mijlocire către Dumnezeu. A fost îngropat în cimitirul orașului Piatra Neamț, cu același cojoc rupt, desculț, fără acoperământ pe cap, cu toiagul pribegiei sale, având pe față același zâmbet curat ca în toată viața.

După optsprezece ani, unul dintre ucenicii lui, vrând să-i mute cinstitele moaște la Râșca, a venit cu căruța la Piatra Neamț și, dezgropându-le și punându-le într-un sicriaș, a pornit la drum. Dar, prin dumnezeiasca rânduială, căruța nu a ajuns la Râșca, ci la mânăstirea Văratec, în a căreia gropniță au și fost așezate până astăzi. Sfântul Gheorghe Pelerinul a viețuit în smerenie și osteneală, fiind propovăduitor, prin viață și prin cuvânt, al Evangheliei lui Hristos, pentru care a fost hărăzit de Dumnezeu cu bogat har, prin care a săvârșit minuni și vindecări, atât în vremea vieții pământești, cât și după moarte, fiind cinstit de credincioși. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților, cu zi de pomenire la 17 august.

Pentru rugăciunile Sfântului Gheorghe Pelerinul, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

Sf. Gheorghe Pelerinul cu ucenicii săi,
Chiril și Atanasie Păvălucă

Citește mai mult..

„Vreau să mor creştin! Loveşte!”

Nod și strajă peste timp. Golgotă a neamului românesc. Așa ar putea fi numită ziua de 15 august a anului 1714, o zi de referință în istoria mântuirii poporului român și în drumul sinuos al afirmării identității noastre de credință. O zi semnificativă, un moment cât însăși definiția termenului „mărturisire” și care poate ține în tot ceasul loc de cinste între primele pagini ale sinaxarului Sfinților născuți pe pământ românesc. Este ziua în care binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu, supranumit „prințul aurului”, a dat strălucirea acestuia pe lumina cea neînserată a mântuirii, alături de cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei, dar și de ginerele său, sfetnicul Ianache Văcărescu, primind cu toții cununa muceniciei.

Pentru că mulți dintre dumneavoastră cunoașteți deja, cu siguranță, viața, și faptele alese ale Brâncovenilor, monumentele de cultură și ctitoriile care îi păstrează ca ocrotitori, am hotărât să dedicăm acest editorial unui fapt mai puțin cunoscut publicului larg, și anume – ce s-a întâmplat cu Sfinții Brâncoveni după ce au fost martirizați? Unde au fost duse trupurile lor și unde se află ele astăzi?

Dacă ar fi să refacem, într-un fel, firul evenimentelor din acea zi, Sinaxarul ne este alături și ne dă mărturie că, în anul 1714, tocmai în Săptămâna Mare, sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730) a trimis o mulțime de ostași în Țara Românească cu un scop clar: să-l aducă la el pe Constantin Vodă împreună cu fiii săi, spre a-i convinge să se lepede de credinţa creştină. Supus la nenumărate chinuri în închisoarea „Şapte Turnuri”, bătut, torturat şi înfometat, Sfântul Matei Brâncoveanu a primit sfârşitul mucenicesc la doar 11 ani, prin decapitare, alături de tatăl său, de frații săi, Constantin, Ştefan, Radu și de sfetnicul Ianache, în ziua sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, într-o duminică dimineața, pe 15 august 1714. Conform scrierilor Bisericii, înainte de a fi martirizat, dreptcredinciosul Domnitor Constantin Brâncoveanu i-a îmbărbătat astfel pe fiii săi: „Fiilor, fiţi bărbaţi! Am pierdut tot ce aveam pe astă lume. Nu ne-au mai rămas decât sufletele. Să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate înaintea feţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!”.

Astfel, ca într-o mare de sânge, au căzut pe rând capătul sfetnicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, după aceea al lui Ștefan și al lui Radu. Iar când a venit rândul copilului Mateiaș, care avea numai 12 ani acesta s-a înfricoșat și a strigat sultanului să-l ierte că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăție, i-a zis: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, să mori de o mie de ori, decât să-ți lepezi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ”. Atunci, luând seama la cuvintele tatălui său, copilul și-a întins gâtul pe tăietor și i-a zis călăului: „Vreau să mor creștin. Lovește!”. Și așa, alături de tatăl său, și-a dat viața și a primit cununa muceniciei.

Se spune că, în urma acestei amarnice pedepsiri, capetele Sfinților Mucenici Brâncoveni au fost purtate pe străzile cetăţii în vârful suliţelor, iar trupurile le-au fost aruncate în strâmtoarea Bosfor, pentru ca toți să vadă și să ia aminte la consecințele pe care și le asumă în cazul în care se gândesc să urmeze modelului conducătorului român. Și pentru că la „masacrul” de pe strada strada „Yalı Köşkü sokak” au asistat și câțiva creștini greci care făceau schimburi de mărfuri în Constantinopol, aceștia și-au pus în gând să salveze trupurile noilor martiri. Astfel, după apusul soarelui, curajoși, s-au urcat în bărci și au scos din valurile mării sfintele moaște și le-au dus pe insula Halki.

În puterea nopții, după aproape cinci ore de vâslit, negustorii au ajuns la destinație. Aici, ajutați de obștea mănăstirii, le-au îngropat în incinta bisericii Mănăstirii Maicii Domnului „Kamariotisa”, construită de împaratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul și refacută chiar prin daniile Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu. Deși mănăstirea avea propriul ei cimitir, istoricii sunt de părere că ei au fost înmormântați în curtea bisericii, sau lângă aceasta, într-o pădure de pini, însă locul a rămas tăinut până astăzi. Doar șase candele au fost aprinse imediat în biserică, după o tradiție pe care obștea o păstra din timpuri vechi: atunci când doreau să păstreze secret numele celor înhumați în cimitirul lor, aprindeau câte o candelă pentru acel suflet, ca să-și găsesască liniștea.

Cel mai probabil, întreaga „operațiune” s-a petrecut noaptea, ținând cont de faptul că, după cum prevedea legea în acea vreme, îngroparea fără aprobare a trupurilor celor care fusesără omorâți pentru trădare din porunca sultanului se pedepsea cu moartea.

Doamna Maria, soția Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu, fiicele, ginerii şi nepoţii, care au scăpat cu viaţă, au fost închişi în Kutahya, la aproximativ 300 de km spre centrul Asiei Mici, de unde s-au întors în țară abia după doi ani, în 1716. Gândul că osemintele drept-credinciosului soț, dar și cele ale iubiților fii se află la așa mare depărtare de casă nu-i dădea pace doamnei Maria. Așa se face că, după mari eforturi și cu multă greutate, în 1720, a reușit să aducă în ascuns rămăşiţele pământeşti ale domnitorului martir, iar nu și pe cele ale fiilor. Osemintele le-a îngropat în biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti, așezământ pe care îl ctitorise. Deasupra mormântului a rânduit să fie așezată o candelă cu o inscripţie care să nu spună prea multe lucruri celor rău-voitori, ci doar să amintească peste veacuri jertfa domnitorului român: „anul mântuirii 7228 (1720), iulie, 12 zile”.

În ziua de 19 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut în rândul Sfinţilor din calendar pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, având zi de prăznuire data de 16 august a fiecărui an, a doua zi după marele și slăvitul praznic al Adormirii Maicii Domnului.

Așadar, în această zi importantă pentru poporul nostru român, să ne rugăm ca Mântuitorul să le dăruiască odihnă veșnică Sfinților Martiri Brâncoveni. Iar nouă, celor care încă suntem pe acest pământ, să ne dea Bunul Dumnezeu curaj și putere pentru a păstra dreapta credință, patria și valorile acestui neam, așa cum au făcut-o și ei, în urmă cu 308 ani, într-o zi de 15 august. O zi de doliu, înveșmântată în lumină și în har prin curajul unor binecredincioși și vrednici români.

Citește mai mult..

Adormirea Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului, este o sărbătoare foarte importantă, deoarece Maica Domnului este Cea care a fost aleasă de Dumnezeu pentru a se întrupa și a lua trup omenesc. Hristos S-a întrupat pentru a da omului posibilitatea de a se îndumnezeii după modelul pe care El ni l-a lăsat.

Maica Domnului, care este "mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii", este numită și Theotokos, adică "Născătoare de Dumnezeu". Cinstirea excepțională de care s-a bucurat încă din epoca apostolică a făcut și ca icoana sa să ocupe primul loc după cea a Mântuitorului Hristos.

Detalii Biblice despre Maica Domnului

Despre Adormirea Maicii Domnului, adică moartea și înălțarea ei cu trupul la cer, nu găsim date în Sfintele Evanghelii, ci numai în tradiția Bisericii.

Nu avem date istorice care să ne indice cât timp Maica Domnului a rămas pe pământ după Înălțarea Mântuitorului Hristos la cer, nici când, unde sau cum aceasta a murit, întrucât Evangheliile și celelalte scrieri ale Noului Testament nu ne vorbesc nimic în acest sens. Din Evanghelii știm doar că Iisus, răstignit fiind pe Cruce, și-a încredințat mama ucenicului Său iubit Ioan, "și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine" (Ioan 19, 25-27).

O altă informație ne este prezentată în Faptele Apostolilor: "Toți aceștia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Iisus și cu frații Lui" (Fapte 1, 14).

Adormirea Maicii Domnului în Sfânta Tradiție

Potrivit Tradiției Maica Domnului a mai trăit 11 ani după înălțarea la cer a Fiului său. Aceasta, fiind martoră triumfului Domnului asupra morții și a zidirii Bisericii, și-a închis ochii și, plecând din această viață, a fost mutată alături de Fiul său în ceruri. Circumstanțele Adormirii Maicii Domnului sunt cunoscute și păstrate de Biserica Ortodoxă încă din timpurile apostolice, mărturie stând scrierile apocrife, opinia unanimă a Sfinților Părinți și credința constantă a poporului lui Dumnezeu.

Arhanghelul Gavril aduce vestea Adormirii Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului a fost vestită de Arhanghelul Gavriil, care, întinzându-i o ramură de finic, i-a grăit:

"Fiul și Domnul tău te cheamă: E ceasul venirii la Mine a Maicii Mele! Astăzi, așa cum ai umplut de bucurie pe locuitorii pământului, așa vei bucura de oștirile cerești prin urcarea ta, cea binecuvântată care ai făcut să strălucească încă și mai mult sufletele sfinților"

Sfântul Maxim Mărturisitorul în "Viata Maicii Domnului"

După ce a fost înștiințată de trecerea ei la viața veșnică, de același arhanghel care i-a vestit și zămislirea Mântuitorului în pântecele sale, Fecioara Maria i-a întărit pe cei apropiați prin cuvintele:

"Nu faceți din mutarea mea pricină de doliu, ci umpleți-vă de bucurie și mai mare. Doresc să merg la Fiul meu, Cel ce dăruiește tuturor ființa și viața. Si când mă voi duce la El, nu voi înceta să mă rog și să mijlocesc pentru voi, pentru toți creștinii și pentru lumea întreagă, ca Cel ce o judeca în milostivirea Sa, să se milostivească de toți credincioșii și să-i întărească și să-i ducă pe calea vieții, iar pe cei necredincioși să-i întoarcă și să-i facă pe toți o singură turmă a Bunului Păstor care și-a dat sufletul pentru oile Sale și le cunoaște și ai Săi îl cunosc!"

Mântuitorul a ridicat sufletul Maicii Sale la Cer

Apoi a mulțumit Domnului pentru toate, iar Mântuitorul a venit la ea împreună cu cetele îngerești și i-a zis:

"Fericită fii și să se bucure inima ta. Pentru harul care ți-a fost dat, tot sufletul care va chema numele tău cu sfințenie nu va fi lepădat, ci va afla mângâiere și milostivire în această viață și veacul viitor. Iar tu intră în sălașurile cele veșnice cu pace, bucurie ca să vezi slava mea și să te bucuri prin harul Duhului Sfânt".

După aceste cuvinte, Maica Domnului și-a dat obștescul sfârșit. Și-a încredințat sufletul Fiului ei. În icoana Adormirii Maicii Domnului, Fecioara Maria este reprezentată stând întinsă pe pat, în mijlocul Apostolilor, în vreme ce Hristos primește în brațe sufletul Maicii Sale, simbolizat printr-o figură mică de copil îmbrăcat în alb.

Apostolii sosesc pe nori la înmormântarea Fecioarei Maria

După Adormirea Maicii Domnului, apostolii, aflați în acel moment în diferite zone ale lumii pentru vestirea Evangheliei, au fost aduși pe nori pentru a fi prezenți la înmormântarea Maicii Domnului.

Trupul Maicii Domnului a fost așezat într-un sicriu de Apostoli. În timp ce era dus spre mormânt, un evreu cu numele Antonie s-a apropiat de sicriu cu gândul de a-l răsturna. Când acesta a pus mâna pe sicriu, un înger i-a tăiat amândouă mâinile "fără de veste odată cu orbirea i s-au tăiat și mâinile ce au rămas lipite de pat" (Acatistul Adormirii, condac 4). Antonie, recunoscându-și greșeala, a primit vindecare și a devenit un mărturisitor al lui Hristos.

Ridicarea trupului Maicii Domnului din Mormânt

Potrivit Tradiției, Apostolul Toma nu a fost prezent la înmormântare, sosind trei zile mai târziu. A cerut să se deschidă mormântul Maicii Domnului pentru a-i săruta mâinile acesteia, dar intrând în mormânt, l-a aflat gol. Toți cei prezenți au cunoscut că trupul ei nu mai era în mormânt, fusese ridicat la cer, locul unde se afla și sufletul ei.

Dacă după adormire sufletul ei este primit "până la tronul Lui cel împărătesc, până la Sfânta Sfintelor cea din ceruri", după cum ne spune Sfântul Ioan Damachin, la trei zile de la adormire este urcat și trupul ei la la cerurile cele mai presus de ceruri.

Sfinții Părinti spun că nu se cuvenea ca trupul ei, din care S-a întrupat Dumnezeu - Cuvântul, să rămână în mormânt și să fie dat stricăciunii. După cum trupul ei a rămas fără stricăciune, adică feciorelnic, în timpul nașterii lui Hristos din ea, tot așa a rămas trupul ei fără stricăciune întru adormirea și mutarea ei de la viața pământească la viața cerească.

În Imnele Sfântului Efrem Sirul la praznicul Adormirii Maicii Domnului, cuviosul scrie:

"Tu nu ai urcat ca Ilie la cer, tu nu ai fost numai ca Pavel răpită până la al treilea cer, ci tu ai înaintat până la tronul împărătesc al însuși Fiului tău; față către față, în bucurie cu o mare și negrăită încredere, tu stai aproape de El".

Scrierile despre Adormirea Maicii Domnului

Între cei care au vorbit despre Adormirea Maicii Domnului în primele secole creștine au fost Sfântul Dionisie Areopagitul (sec. I), Meliton de Sardes (sec. II), Sfântul Epifanie al Ciprului (sec. IV) și Sfântul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (sec. V), a cărui mărturisire, adresată împărătesei bizantine Pulcheria, este edificatoare:

"Deși în Sfânta Scriptură nu sunt date cu privire la împrejurările morții Maicii Domnului, noi le cunoaștem din vechea și credibila Tradiție a Bisericii și știm că, la trei zile după adormire, trupul Sfintei Fecioare a fost ridicat la cer, în mormântul din Grădina Ghetsimani găsindu-se doar acoperământul ei".

Mai târziu, în secolul al XIV-lea, toate aceste informații vor fi adunate și detaliate în lucrarea Historia Ecclesiastica (Istoria Bisericii) a lui Nicephorus Callistus (1335).

O admirabilă colecție de texte cu privire la această tradiție este și lucrarea "Omilii Patristice despre Adormirea Mariei" a renumitului profesor patrolog contemporan Brian E. Daily. Aceste texte, atribuite unor Sfinți Părinți, cum ar fi: Ioan al Tesalonicului, Modest al Ierusalimului, Andrei al Cretei, Germanos al Constantinopolului, Ioan Damaschinul, Teodor Studitul, la care se pot adăuga și cele ale părinților bizantini de mai târziu – Isidor al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama, Nicolae Cabasila -, fac referire la tradiția Adormirii Maicii Domnului, obsedându-se unele mici diferențe între ele doar la nivelul detaliilor. Toți acești Sfinți Părinți sunt de acord în unanimitate ca mormântul Maicii Domnului din Grădina Ghetsimani, unde Fecioara Maria a fost înmormântată de Sfinții Apostoli, a fost găsit gol la trei zile după îngropare.

Citește mai mult..