În această sfântă zi, la ceas aniversar, rugăm pe bunul Dumnezeu să vă dăruiască viață îndelungată cu sănătate, pace, spor în toate cele de folos și mai ales mântuire! Întru mulți și binecuvântați ani!
sâmbătă, 7 ianuarie 2023
vineri, 6 ianuarie 2023
Agheasma Mare, întrebări și răspunsuri
După ce, cu emoție și așteptare mântuitoare am fost cu toții martori ai Nașterii Pruncului Hristos în Peștera Betleemului și ai Tăierii-Împrejur, sărbătorită la șapte zile după Crăciun, în ziua de 6 ianuarie cinstim cu toții Botezul Domnului sau „Boboteaza”, praznicul care încheie acest frumos șir al sărbătorilor de iarnă.
După cum bine știm, în ziua Bobotezei se oficiază la sfârşitul Sfintei Liturghii sfinţirea cea mare a apei, numită şi Agheasma Mare. Această rânduială specială ne aduce aminte de Botezul Domnului în Iordan, când s-au deschis cerurile şi S-a arătat Sfânta Treime, dar şi de botezul nostru, când am fost botezaţi în numele şi iubirea Preasfintei Treimi.
Dat fiind faptul că aceaste zile din preajma praznicului Botezului Domnului aduc în fiecare an în actualitate mai multe întrebări și nedumeriri legate de modul de păstrare și de folosire al Aghiazmei Mari, precum și de multe alte aspecte, ne-am gândit să alegem trei dintre cele mai des-auzite în mediul on-line sau în viața de zi cu zi și să le dăm un răspuns conform cu învățătura și rânduiala Bisericii noastre.
- Când și cum consumăm Aghiazma de la Bobotează?
Conform rânduielii Bisericii, din Aghiazma Mare vom gusta timp de opt zile, în fiecare dimineață, înainte de a lua Anafora și de a consuma orice alt aliment. De ce? Pentru că nimic nu este mai important decât această hrană spirituală care poate să cureţe sufletele şi trupurile, spre vindecarea tuturor patimilor noastre. Dacă în această perioadă de opt zile începând cu Praznicul Bobotezei ne și împărtășim cu Trupul și Sângele Mântuitorului, vom lua Aghiasma Mare imediat după Sfânta Euharistie. Cifra opt ne amintește de veșnicie, de viața de veci, căci în Cartea Apocalipsei se vorbește despre ziua a opta, ce va urma după Judecata universală. Sfântul Ierarh Ioan Maximovici sublinia cât de important este să luăm Aghiazma Mare în aceste opt zile: „Oamenii care i-au pe stomacul gol dimineaţa aghiazmă sunt mai liniştiţi sufleteşte, mai împăcaţi cu ei înşişi şi sănătatea lor este una bună. Aghiazma ne întăreşte sufletele, dacă înainte de a gusta din ea ne rugăm cu credinţă şi cu dragoste către Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi nu gustăm din ea doar aşa mecanic, ca pe ceva pe care trebuie să-l gustăm”.
- De ce avem nevoie de busuioc? Cum și când a intrat el în cultul Bisericii?
La finalul slujbei de sfințire a Aghiazmei, preotul slujitor afundă de trei ori Crucea şi busuiocul în apă, cântând troparul Praznicului. „În Iordan botezându-Te Tu Doamne…”. De ce este prezent busuiocul și nu o altă plantă, totuși? Din punct de vedere etimologic, cuvântul „busuioc” provine din limba greacă, de la βασιλευς (basileus), care înseamnă „rege”. Explicația stă în legătură cu o legendă care spune că busuiocul creștea pe locul în care Sfânta Elena a descoperit Sfânta Cruce, mirosul lui puternic purtat de vânt indicând locul în care se afla Sfântul Odor. Referitor la pătrunderea sa în cultul Bisericii, se pare că acesta s-a petrecut în primele secole creștine, când cei dintâi creștini, proveniți din rândul iudeilor, au preluat anumite practici care se săvârșeau la Templu și le-au adaptat noilor rânduieli. Așa a ajuns ca isopul, una dintre plantele cu semnificație teologică extraordinară în Vechiul Testament, să fie înlocuită de busuioc, o plantă foarte populară în sfera culturală a Mării Mediterane, locul în care s-a dezvoltat, mai târziu, creștinismul.
Legat de tradiția stropirii, vedem că în cartea Numeri Domnul porunceşte: „Un om curat să ia isop, să-l moaie în apa aceea şi să stropească din ea casa, lucrurile şi oamenii câţi sunt acolo“. Cu atât mai mult, cu toții ne amintim de versetul din Psalmul 50: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi“. Legat de acest verset, Sfântul Chiril spunea că „nu planta era considerată prin sine curățitoare, ci Dumnezeu, în chip nevăzut curățea, izbăvea. Folosirea plantei era un act văzut prin care se împărtășea lucrarea nevăzută a Domnului”. În aceste cuvinte regăsim și cheia duhovnicească în care trebuie să privim folosirea busuiocului de la Bobotează: desi este present în orice cană sau vas pe care credincioșii îl aduc la biserică, nu el dă Aghiazmei puterea vindecătoare și sfințitoare, ci invocarea Harului Duhului Sfânt de către preot, Har care se pogoară și o face pe ea „izvor de nestricăciune” și „dar de sfinţenie”.
- Se poate strica Aghiazma Mare?
Nu. Aghiazma Mare de la Bobotează se păstrează nestricată vreme îndelungată, rămâne tot aşa de proaspătă, de curată şi plăcută la gust ca şi când ar fi atunci scoasă din izvor.
Zilele trecute citisem într-un articol distribuit pe o rețea de socializare că „cercetătorii au descoperit mitul Aghiazmei Mari”. Autorul explica pe scurt, cu aer de superioritate, că în realitate electrolizii de argint din Crucea pe care preotul o scufundă în apă ar păstra Aghiazma proaspătă mereu, știindu-se că argintul este unul dintre acele metale care are proprietăţi sterilizante şi antiseptice, omorând bacteriile și microbii. Însă, omul credincios știe că nu compușii chimici sau soluțiile sterilizante l-au ajutat atunci când s-a aflat la vreme de încercare, ci Aghiazma, care nu se strică datorită prezenţei în ea a Harului lui Dumnezeu. Bunăoară, probabil mulți dintre dumneavoastră nu cunosc știrea de acum câțiva ani, care a făcut înconjurul lumii, legată de un vas de Aghiazmă păstrată perfect și nestricată, cu o vechime de 1300 de ani, descoperită în Georgia. Conform profesorului șef de expediție din cadrul Muzeului Național al Georgiei, Nodar Bakhtadze, vasul de aproape o tonă a fost descoperit în partea centrală a unei biserici distruse din orașul Kvareli (Kakheti) și și-a păstrat toate proprietățile sale originale, acest lucru fiind confirmat prin analizele de laborator.
Însă, în situațiile excepționale, în care Aghiasma a căpătat un miros neplăcut fie pricina sticlei sau a vasului din plastic în care a fost păstrată, fie din cauza firelor de busuioc lăsate în ea, și nu mai poate fi folosită, aceasta se varsă într-o apă curgătoare curata sau la rădăcina unui copac.
