Predica Sfântului Ioan Gură de Aur la Duminica Floriilor

De-ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta, cele ce sunt către pacea ta” (Luca 19. 42).

Păcătosul este cel mai nenorocit, când are pe pământ numai norocire. Nimic nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii, sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.

De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea Dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă? Cel înfrânat şi cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.

Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.

La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iar ce este boala şi rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.

Aţi înţeles ce zic eu? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o rană rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării, sau pe acela care întrebuinţează leacurile? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca.

De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală.

Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a. Şi cu toate acestea, tocmai pe dânsul trebuie să-l deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa? Îţi voi spune.

Când vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit?

Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin şi primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-l vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare.

Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea şi cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul şi focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc rana şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-l vindeca.

Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune.

Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iar când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.

Unii oameni se pedepsesc numai aici pe pământ, alţii se curăţă în această lume şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic.

Iar după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină? Nicidecum aceştia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aici pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iar cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.

Şi pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă atât de grozavă, îl veţi socoti oare fericit pentru traiul bun de pe pământ? Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniţi, apoi judece ei, că şi răpitorii, prădătorii de biserici, ucigaşii, corsarii (hoţii de mare), înainte de a fi traşi la judecată, trăiesc întru desfătare şi îndestulare, se îmbogăţesc prin nenorocirea altora, adună comori nedrepte şi în toate zilele se îmbuibează.

Iar când judecătorul rosteşte hotărârea asupra lor, atunci se pedepsesc pentru toate acestea. Tot aşa se întâmplă şi celor ce ţin femei posadnice, mănâncă la mese îmbuibătoare, semeţii care înalţă sprâncenele şi batjocoresc pe cei săraci.

Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi şi va şedea pe tronul Său şi toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în râul cel de foc.

De aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nu-l socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-1 ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească.

Dar cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndulcească de repaus atât aici cât şi dincolo? Aceasta, iubiţilor, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate ele minte.

Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. Deşi nu l-ar apăsa sărăcia, totuşi el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă şi povară. Deşi nu 1-ar chinui vreo boală, totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei pricinuieşte dureri nu mici. Deşi n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iar spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică.

Cine însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se poate dobândi fără osteneală, fără luptă şi încercări. Dar aud întrebând: pentru ce oare Dumnezeu pedepseşte pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alţii în cealaltă? Dacă ar pedepsi pe toţi încă din lumea aceasta, ar trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toţi suntem căzuţi sub osânda judecăţii Dumnezeieşti. Iar dacă aici n-ar pedepsi pe nimenea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşuratici la minte, ar tăgădui pronia şi cârmuirea Dumnezeiască şi la ce treaptă de răutate nu s-ar sui ei?

De aceea Dumnezeu pedepseşte pe unii, pentru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să primească o pedeapsă mai uşoară, sau cu totul să se elibereze de ea. Totodată, Dumnezeu voieşte ca prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi mai înţelepţi. Iar pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării şi milostivirii celei Dumnezeieşti, să se ruşineze şi să intre în sine şi să se elibereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât şi de cea viitoare.

Dacă însă ei totuşi rămân în păcatele lor şi nici măcar prin îndelung răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânşii îi aşteaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngrozitoarea lor uşurătate de minte.

Deci, iubiţilor, ştiind acum toate acestea, să luăm aminte la noi înşine cu toată stricteţea. Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulţumire; când ne aflăm bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi deşteptaţi prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor.

Să lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului şi să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, ca acolo să nu ne însoţim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam, îndulcindu-ne de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Citește mai mult..

Duminica Floriile. Sfânta Evanghelie

Ev. Ioan 12, 1-18

„Înainte de Paşti cu şase zile, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi. Acolo I-au făcut cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau împreună cu Dânsul la masă. Atunci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters apoi cu părul ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Deci unul dintre ucenicii Săi, Iuda al lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: de ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să se fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă lui de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga la el, lua din ce se punea în ea. Iisus însă a zis: lăsaţi-o, căci pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea. Şi din iudei, mulţime multă a aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci ca să-l vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Atunci s-au sfătuit căpeteniile preoţilor, ca şi pe Lazăr să-l omoare, fiindcă din pricina lui mulţi dintre iudei plecau de la ei şi credeau în Iisus. Iar a doua zi, mulţimea de popor care venise la praznic, auzind că vine Iisus în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana, bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului, împăratul lui Israel! Iar Iisus, aflând un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: nu te teme, fiica Sionului; iată împăratul tău vine la tine, şezând pe mânzul asinei. Dar acestea nu le-au înţeles ucenicii Săi la început; ci după ce s-a preamărit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru Dânsul şi că ei I le-au împlinit. Deci mulţimea care fusese cu El mărturisea cum l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea a ieşit poporul înaintea Lui, pentru că auzise că a făcut această minune.”

Intrarea Domnului în Ierusalim

Citește mai mult..

Cuvânt de învățătură la Sâmbăta lui Lazăr

Lazăre, vino afară! (Ioan 11, 43)

Iubiți credincioși,

Minunea învierii lui Lazăr ne este cunoscută tuturor. Am auzit de Marta și Maria, cele două surori ale lui Lazăr. Am auzit că ei locuiau în Betania lângă Ierusalim, unde adesea poposea Iisus Hristos cu ucenicii, obosit de cale. Am auzit de asemenea că Lazăr s-a îmbolnăvit, că apoi a murit, că a fost îngropat și în cele din urmă, că a fost înviat de Domnul, când l-a strigat în auzul tuturor: Lazăre, vino afară!

Știm deci să povestim minunea aceasta, știm cât de mult iubea Iisus pe Lazăr, că a și lăcrimat pentru el (Ioan 11, 35), dar ne este mai greu să înțelegem însemnătatea acestei minuni.

Fără îndoială, învierea lui Lazăr închipuia învierea Domnului, care avea să se săvârșească peste câteva zile. Astfel, Ierusalimul închipuiește cerul, Betania pământul, Lazăr pe Iisus Hristos, Cel ce s-a întrupat pentru mântuirea noastră. Marta și Maria închipuiesc neamul omenesc cel mort cu sufletul și cu trupul, iar plângerea lui Iisus arată dragostea cu care Dumnezeu a iubit lumea aceasta. Învierea lui Lazăr mai închipuiește și învierea cea de obște a tuturor oamenilor, la judecata cea de apoi.

Mai poate fi și altfel tâlcuită: Marta închipuiește Vechiul Testament, ca cel ce vorbește mai mult de cele pământești. Maria închipuiește Noul Testament- Evanghelia, dragostea - ca ceea ce vorbește mai mult de cele cerești și este plină de dragostea lui Hristos, Lazăr închipuiește Biserica creștină, cea înviată prin patimile Domnului și care este scoasă de sub piatra Legii Vechi și din înfășurările cele de îngropare ale templului evreiesc, la o viață cu totul nouă.

Și încă o tâlcuire a învierii lui Lazăr, asupra căreia vom stărui mai mult: această minune, în sensul cel mai de taină al cuvântului, închipuiește învierea fiecărui creștin la o viață nouă, curată, printr-o adevărată pocăință. Ea deci, se repetă cu fiecare din noi, ori de câte ori ne pocăim cu lacrimi. De data aceasta, Lazăr, înainte de moarte, închipuiește sufletul înainte de a gusta din păcate. Marta închipuiește mintea omului care mereu este plină de grijile vieții pământești. Maria închipuiește conștiința sufletului omenesc, ca ceea ce este mai subțire la înțelegere.

Îmbolnăvirea lui Lazăr înseamnă înclinarea voinței omului către păcat, iar moartea lui înseamnă săvârșirea păcatului de moarte. Întristarea Martei și Mariei pentru Lazăr arată mâhnirea cea adânca, tulburarea și deznădejdea ce cuprind mintea și conștiința omului care a făcut păcatul. Mângâierea cu care încearcă mulțimea să liniștească pe cele doua surori, pentru a uita de moartea fratelui lor, înseamnă toate desfătările și plăcerile cele pământești cu care încearcă lumea să ne înșele mintea și conștiința, după ce greșim, pentru a uita de păcatul făcut și a nu mai plânge pentru el. Căci așa obișnuiește să facă satana întotdeauna.

Înmormântarea lui Lazăr înseamnă scufundarea sufletului omenesc în întunericul a tot păcatul, iar învăluirea lui în giulgiu și pecetluirea cu lespede de piatră a mormântului înseamnă legarea sufletului cu funia obiceiului și depărtarea darului Duhului Sfânt de temnița cea întinată a inimii sale. Îngroparea lui Lazăr la marginea Betaniei și părăsirea lui de către toți prietenii săi înseamnă depărtarea celui păcătos din ceata celor buni și uitarea lui de către prieteni, de toate simțirile sale cele firești. Singure Marta și Maria, adică mintea și conștiința omului, nu-l părăsesc o vreme, după ce face păcatul, ci se tânguiesc lângă el, ca la căpătâiul unui mort.

Șederea lui Lazăr patru zile în mormânt se tâlcuiește - după Fericitul Augustin - așa: ziua întâi este dulceața păcatului, ziua a doua este învoirea conștiinței la păcat, ziua a treia este săvârșirea păcatului și ziua a patra este deprinderea omului cu păcatul (Mântuirea păcătoșilor, p. 504). Omul deprins cu păcatele cele grele este asemenea unui mort de patru zile, miroase greu ca un cadavru neîngropat, sufletul lui este robit de satana, mintea este întunecată, nu mai poate judeca drept, conștiința nu-și mai aude glasul, puterile îl părăsesc, darul se retrage, simțurile se îngroașă, bucuriile îl părăsesc, prietenii și rudele, adică îngerii și oamenii îl izolează de ei, îl scot afară, îl îngroapă în mormânt întunecos și adânc, ca pe un rob al diavolului, care își are mâinile și picioarele legate cu frânghia obișnuinței.

Lepădat afară, părăsit de toți, îngropat și pecetluit, cine oare își mai aduce aminte de un om mort, de un creștin întinat cu tot felul de păcate? Singure, două ființe slabe - mintea și conștiința - suspină neputincioase la ușa mormântului său. Dar este prea târziu. Ele singure nu mai pot să-l scoată pe om din păcat, să-l învieze prin pocăință. Trebuie ajutorul Bisericii, darul preotului, mila cea mare a lui Iisus Hristos, ca să mai poată salva acest suflet păcătos.

Astfel, Marta și Maria cheamă pe prietenul lor - pe Iisus Hristos - adică cer ajutorul preotului și al Bisericii. Unde l-ați pus pe el? întreabă Domnul, Adică în ce păcat a căzut sufletul? Când? De câtă vreme? Căutarea lui Lazăr și suspinul Domnului pentru el arată dragostea cu care Hristos ne iubește, care face totul pentru mântuirea noastră, căutându-ne până și în iad, pentru a ne afla, a ne învia, a ne mântui.

Aruncarea lespedei de pe mormânt și mirosul greu ce iese din el închipuiește lepădarea păcatelor la duhovnic prin spovedanie sinceră, așa cum le-am făcut. Rugăciunea Domnului lângă cel mort înseamnă rugăciunea duhovnicului pentru iertarea celui spovedit. Strigarea Domnului către Lazăr: Lazăre, vino afară! este chemarea cea tare și stăruitoare a lui Hristos, a Bisericii, a preotului către cel păcătos: „Omule, lasă obiceiul păcatului, ieși afară din mormântul lui, scoală-te la o viață nouă". Învierea lui Lazăr și ieșirea din mormânt arată învierea celui ce se spovedește cu lacrimi. Dezlegarea celui înviat din giulgiuri înseamnă dezlegarea sufletului de obiceiul păcatelor, pentru a nu-l mai ține nici de mâini, nici de picioare, nici de simțuri, ci a fi slobod și a merge după Hristos în toată viața lui. Și, în sfârșit, mânierea fariseilor pentru învierea lui Lazăr arată mânia diavolului și a slugilor lui pentru învierea unui păcătos, a unui om ce se pocăiește, făcând orice ca să-l arunce iarăși în starea cea dintâi.

Iubiți credincioși,

Cel mai important moment din această minune este, desigur, clipa învierii lui Lazăr la glasul cel dulce al lui Iisus: Lazăre, vino afară! Cât de fericit ar fi creștinul de acum dacă ar auzi și el glasul Domnului, al Bisericii, al preotului care îl cheamă mereu la pocăință, zicându-i: Omule, vino la spovedanie mai des; omule, postește, roagă-te, fă milostenie, căci este Postul Mare; omule, vino mai des la Biserică, iartă-te cu fratele tău, căci ești creștin. Omule, nu este de ajuns numai să te spovedești din fugă, o dată sau de două ori pe an, ci este de mare nevoie să-ți schimbi viața. Deci, omule, tu te rogi, dar mai întâi iartă-l pe aproapele tău. Vii o dată pe săptămână la Biserică, dar ar trebui să te rogi și acasă cât mai mult. Te închini Duminică dimineața la biserică, dar este bine ca nici după-amiază să nu pierzi vremea la cârciumă sau la vorbe deșarte. Omule, tu, vrednic, nevrednic, te împărtășești cu Sfintele Taine, dar ar trebui mai întâi să-ți schimbi viața. Deci, lasă-te mai întâi de desfrânări, de beții, de înjurături, de fumat, de toată pofta și trufia vieții acesteia și apoi vino să primești dumnezeieștile Taine.

Cât de fericit ar fi creștinul dacă s-ar pocăi așa din inimă, iar nu numai de formă! Cât de fericit ar fi păcătosul dacă ar auzi strigarea și glasul Domnului care îl cheamă la pocăință! Și ce bine ar fi dacă ar auzi el suspinul surorilor sale - conștiința și mintea - care îl îmboldesc să vină mereu la Biserică, la spovedanie, la Hristos! Cât de fericit ar fi creștinul dacă s-ar păstra curat de tot păcatul!

După ce sufletul se deprinde cu păcatul, apoi se face rob al vrăjmașului, rob al desfrânării, al beției, al mâniei, al pierzării. Atunci el uită de Hristos, urăște pe preot, ia în râs Biserica, se deznădăjduiește de mântuire, moare cu totul, devine un cadavru cu miros greu, din care pricină se și aruncă afară în mormânt întunecat, să fie mâncat de viermi și să ardă în veci. În zadar mai plânge Marta împreună cu Maria la capul săracului Lazăr! Este prea târziu! Singure, nu mai pot decât să-l caute pe prietenul lor, Iisus, care singur poate da viață. În acest caz, trebuie un preot, un preot destoinic, care să se ostenească până la mormântul omului căzut, să-l sfătuiască cu cuvinte dulci, să-l spovedească curat, să-l cheme afară din mormânt, să-l dezlege de înfășurările deprinderii păcatului, să-l aducă la o viață nouă. Lazăre, vino afară! Creștine, ieși întru întâmpinarea Stăpânului tău! Așa și numai așa minunea din Betania se repetă mereu cu fiecare din noi, cu fiecare păcătos.

Iubiți credincioși,

A nu greși este lucru îngeresc, a greși dar a nu te pocăi este lucru diavolesc, iar a greși și a te pocăi este lucru omenesc.

Deci, dacă nu suntem îngeri, pentru că mereu păcătuim, apoi să nu ne asemănăm diavolului pentru că nu ne pocăim. Ci mai degrabă să ne pocăim curat, prin spovedanie, prin împăcare, prin înnoirea vieții noastre, ca să ne asemănăm îngerilor și lui Lazăr, prietenul Domnului!

Ce este mai fericit decât un creștin care se pocăiește cu adevărat, care pune început de viață nouă?! Dar, vai, cât de rari sunt oamenii aceștia! Îi întâlnești venind primii la biserică, îi admiri cu câtă evlavie se închină și ascultă Sfânta Liturghie, îi vezi plecând cei mai de pe urmă din Casa Domnului. Îi vezi întotdeauna mulțumiți, pașnici, zâmbitori, plini de dragostea lui Hristos! Aceștia nici nu se ceartă vreodată, nici nu înjură, nici nu fac desfrânare, nici nu beau mult, nici nu fumează, nici nu sunt robiți de grijile lumii. Acestora casa le este biserică, soția soră, copiii îngeri, creștinii frați, săracii prieteni, pâinea mană cerească, bolile bucurie, necazurile pedeapsă pentru păcatele lor. Acestora Biserica le este cer, preotul Însuși Hristos, Sfânta Scriptură singura desfătare, rugăciunea le este hrană vie, postul ușurare, străinii oaspeți iubiți. Acestora viața le este trăire cu Hristos, moartea bucurie. De nimic nu se mânie, de nimic nu se tulbură, de nimic nu se bucură mai mult decât de o viață curată.

Dar cât de rari și de scumpi sunt creștinii aceștia! Durerea cea mai mare este că cei mai mulți creștini nu se spovedesc deloc. Sau, de se mărturisesc, ei nu vor să-și spună toate păcatele, nu vor să înceapă o viață nouă, nu vor să iasă din mormântul plin de viermi al păcatului, nu vor să lepede giulgiurile obiceiului rău care îi ține legați de mâini și de picioare. Se spală și iar se afundă în noroi. Ies pe malul gropii și iar se rostogolesc în mormântul pierzării, în patimi de moarte, în fărădelegi grozave. De aceea creștinii noștri se spovedesc, se împărtășesc, se roagă, dar rămân aproape neschimbați la suflet, pentru că nici ei nu lasă de tot păcatele.

Deci ce trebuie să facem, fraților? Să ne fie milă de Marta și Maria care plâng pentru noi. Să le trimitem apoi în căutarea lui Iisus! Și după ce El va veni în chipul preotului, să rupem de tot legături păcatului și funia obiceiului pătimaș. Apoi, ieșind la glasul Domnului din întuneric la lumina vieții, să începem de acum a trăi o viață cu totul nouă, plină numai de dragoste, de pace, de milostenie și de rugăciune.

Și ca semn de împăcare, să punem cină Domnului în casa inimii noastre. Atunci Marta, adică mintea noastră, plină de osârdie va găti cele de mâncare, iar Maria, adică conștiința noastră, plină de dragoste, va spăla picioarele Mirelui Hristos. Iar noi, frații lui Lazăr, vom fi unii din cei ce șed cu El la masă (Ioan 12, 2).

Bucuria cinei acesteia este atât de mare, încât nu se poate spune prin cuvinte. Dar încercați să vă schimbați viața, apoi apropiați-vă de Prea Curatele Taine cu multă credință și, deodată, bucuria Duhului Sfânt va umple inimile dumneavoastră! Numai atunci veți înțelege taina învierii lui Hristos! Atunci veți fi cei mai bogați oameni de pe pământ! Atunci veți fi cei mai fericiți muritori din lume!

Arhimandrit IOANICHIE BĂLAN

Citește mai mult..

Sâmbăta lui Lazăr. Sfânta Evanghelie

Ev. Ioan 11, 1-45:

„În vremea aceea era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei. Şi Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi a şters picioarele Lui cu părul capului ei, iar Lazăr cel bolnav era fratele lor. Deci surorile au trimis la Iisus să-I spună: Doamne, iată acela pe care îl iubeşti este bolnav. Dar Iisus, auzind, a zis: această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca să se slăvească Fiul lui Dumnezeu prin ea. Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr. Dar după ce a aflat că este bolnav, atunci a mai zăbovit două zile în locul unde se găsea. După aceea a zis ucenicilor: să mergem iarăşi în Iudeea. Ucenicii I-au răspuns: Învăţătorule, acum Te căutau iudeii să Te ucidă cu pietre şi iarăşi Te duci acolo? Răspuns-a Iisus: au nu sunt douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi. Dacă însă umblă cineva noaptea, se împiedică, pentru că lumina nu mai este cu el. După ce a zis acestea, le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; dar Mă duc ca să-l deştept. Deci ucenicii Săi I-au zis: Doamne, dacă a adormit, se va face bine. Iisus vorbise despre moartea lui Lazăr, iar lor li se părea că vorbeşte despre adormirea somnului. Atunci Iisus le-a spus deschis: Lazăr a murit. Şi pentru voi, ca să credeţi, Mă bucur că n-am fost acolo; dar să mergem la el. Deci Toma, care se numeşte Geamănul, a zis celorlalţi ucenici: să mergem şi noi şi să murim cu el. Dar când a venit, Iisus a aflat că Lazăr este îngropat de patru zile. Şi cum Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii, mulţi din iudei veniseră la Marta şi Maria, ca să le mângâie pentru fratele lor. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă. Şi a zis Marta către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da Ţie. Zis-a ei Iisus: fratele tău va învia. Marta i-a răspuns: ştiu că va învia în ziua cea de apoi, la înviere. Atunci i-a zis Iisus: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine va trăi, chiar dacă va muri; şi oricine trăieşte şi crede în Mine în veci nu va muri; crezi tu aceasta? Da, Doamne, a răspuns Marta, cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume. După ce a spus aceasta, s-a dus şi a chemat în taină pe Maria, sora ei, zicându-i: Învăţătorul este aici şi te cheamă. Maria, cum a auzit, s-a sculat repede şi a venit la Dânsul. Iar Iisus nu sosise încă în sat, ci era în locul unde îl întâmpinase Marta. Iudeii care erau cu ea în casă şi îi spuneau vorbe de mângâiere, văzând pe Maria că s-a sculat repede şi a ieşit, au mers după ea socotind că se duce la mormânt, ca să plângă acolo. Deci Maria, când a ajuns unde era Iisus şi L-a văzut, a căzut la picioarele Lui şi I-a zis: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Iar Iisus, când a văzut-o plângând pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi s-a tulburat în Sine; apoi a întrebat: unde l-aţi pus? I-au răspuns: Doamne, vino şi vezi. Şi Iisus a lăcrimat. Iar iudeii ziceau: iată cât de mult îl iubea! Însă unii dintre ei ziceau: nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă şi pe Lazăr să nu moară? Deci Iisus, iarăşi suspinând în Sine, a mers la mormânt, care era o peşteră şi o piatră era pusă în faţa ei. Ridicaţi piatra, le-a poruncit Iisus. Însă Marta, sora mortului, a zis către Dânsul: Doamne, miroase greu, căcă este mort de patru zile. Iisus i-a zis: nu ţi-am spus, oare, că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Atunci au dat la o parte piatra din locul unde era pus mortul, iar Iisus şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, îţi mulţumesc că M-ai ascultat! Eu ştiam că pururea Mă asculţi, dar am grăit pentru poporul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis. Iar după ce a zis acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză. Şi faţa lui era acoperită cu o mahramă. Iisus le-a zis: dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă. Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi au văzut cele ce a făcut Iisus au crezut într-însul.”

Citește mai mult..

Programul liturgic din Săptămâna Patimilor

Luni, 22 aprilie, ora 17:00 Denie urmată de program de spovedit.
Marți, 23 aprilie, ora 17:00 Denie urmată de program de spovedit.
Miercuri, 24 aprilie, ora 17:00 Denie urmată de program de spovedit.
Joi, 25 aprilie:

• ora 8:00, Vecernia unită cu Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, urmată de program de spovedit.
• ora 17:00, Denia celor 12 Evanghelii, urmată de program de spovedit.

Vineri, 26 aprilie:

• ora 10:00, Vecernia Scoaterii Sfântului Epitaf, urmată de program de spovedit.
• ora 17:00, Denia Prohodului Domnului, urmată de program de spovedit.

Citește mai mult..

Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca). Sfânta Evanghelie. Cuvânt de învățătură

Ev. Luca 7, 36-50

„În vremea aceea unul dintre farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el. Şi, intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi, iată, era în cetate o femeie păcătoasă, care, aflând că Iisus şade la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir şi, stând înapoi lângă picioarele Lui şi plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele, şi cu părul capului ei să le şteargă. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis în sinea lui: Acesta, dacă ar fi proroc, ar şti cine e şi ce fel este femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Atunci, răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune! zise el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt, cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul capului ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele! Atunci au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sinea lor: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? Dar Iisus a zis către femeie: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!”

„Nu ştiţi ce cereţi...” (Marcu 10, 38).

Iubiţi credincioşi,

Zilele Postului Mare, iată, se apropie de sfârşit şi odată cu ele se sfârşesc şi ultimele zile de trăire pe pământ ale Domnului nostru Iisus Hristos. Evanghelia de astăzi tocmai ne vorbeşte de ultima călătorie pe care a făcut-o Domnul din Galileea la Ierusalim.

Bunul nostru Mântuitor S-a întrupat, a propovăduit Evanghelia Mântuirii, Şi-a săvârşit misiunea divină, iar acum merge să pecetluiască cu scump Sângele Său Testamentul Noului Legământ. în urma Lui merg cei 12 pescari galileeni. Nimeni nu îndrăzneşte să întrebe ceva. Dar în mintea lor se frământă încă gânduri omeneşti. Oare nu este Iisus urmaşul lui David, care va întemeia în Iudeea o împărăţie pământească? Pentru ce dar merge la Ierusalim? Gurile încă tac, dar gândurile nu se liniştesc. Ce bine ar fi să fie şi ei atunci alături de învăţătorul lor, să fie cinstiţi de oameni, să nu-şi mai lovească picioarele desculţe de pietrele Galileii, să nu mai trudească prinzând peşte, să nu mai fie izgoniţi de farisei!

Iacov şi Ioan o iau înaintea celorlalţi. Se apropie de Iisus şi-I zic: „învăţătorule, voim ca ce vom cere să ne faci nouă”. „Ce voiţi să vă fac vouă?” - le-a zis Domnul. Iar ei au zis: „Dă-ne nouă ca să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta!” Iar Mântuitorul Iisus Hristos le-a răspuns „Nu ştiţi ce cereţi”. Eu voiesc să vă fac pescari de oameni, iar voi doriţi să fiţi slugi împărăteşti? Eu voiesc să vă trimit în lume fără traistă şi toiag, ca să predicaţi Evanghelia, iar voi căutaţi cinste trecătoare. Eu vreau să vă fac fii ai cerului, Apostoli şi părtaşi la înnoirea lumii, iar voi tot cele pământeşti cugetaţi? Cu adevărat nu ştiţi ce cereţi.

Deci, luând îndemn din acest verset evanghelic, voiesc să vă vorbesc astăzi despre sfânta rugăciune, despre această floare atât de scumpă, care nu creşte în grădina botanică, ci în inimi omeneşti, care nu se udă cu picături de ploaie, ci cu rouă de lacrimi, care nu înfloreşte sub raze de soare, ci sub revărsarea cea de văpaie a Duhului Sfânt.

Pentru ce a făcut Dumnezeu lumea cea nevăzută şi pe cea văzută? Poate din nevoie sau din întâmplare? Nu. Ci numai pentru ca să-L slăvească neîncetat pe Ziditorul. Căci ce fac altceva îngerii în ceruri decât că slăvesc veşnic pe Treimea cea de o Fiinţă? Dar oamenii, pe pământ, nu trebuie să-i imite oare pe îngeri? Căci după Sfântul Ioan Damaschin, omul este „un înger amestecat” (Dogmatica). Adică, în el sunt şi puteri îngereşti, spirituale, şi puteri omeneşti, materiale. El are deci misiunea divină să se înalţe neîncetat peste hotarele firii sale, peste nevoile cele pământeşti, ca să se facă un înger întrupat. Şi cum va putea face acest lucru? Numai dacă va zbura către Dumnezeu, pe aripile rugăciunii curate.

Iar din vremea căderii lui Adam, rugăciunea a devenit şi mai necesară. Străin de rai şi izgonit de la faţa Ziditorului său, săracul Adam a început a suspina dintru adânc, a început a plânge cu lacrimi după raiul pierdut, a început a se ruga. Toate vietăţile sunt mulţumite cu mediul lor, numai omul nu mai află mângâiere şi odihnă pe pământ. Păsările cântă vesele în codri, fluturii zboară în aer, peştii saltă în ape limpezi, oile se îndestulează cu iarba câmpului, numai omul - acest călător fără patrie - nu-şi află odihnă sufletului său. El ştie că nu este de pe pământ, el simte că în altă parte este casa lui. De aceea nimic nu-l mulţumeşte în viaţă, căci, aducându-şi aminte de raiul pierdut, de fericirea cea nemuritoare, îndată, cuprins de nostalgia veşniciei, începe a suspina, începe a se ruga.

Iată, aşa s-a născut rugăciunea în om, aşa a ajuns ea pe pământ împreună cu dânsul. Rugăciunea s-a născut în inima omului ca un dar dumnezeiesc şi s-a revărsat peste spinii pământului, ca o necesitate.

Ce este deci sfânta rugăciune? Mai întâi, este o datorie. Când toate zidirile slăvesc pe Dumnezeu, cum ar putea omul să tacă? Cum ar putea să asculte cântecul păsărilor, murmurul apelor, adierea vânturilor, freamătul mărilor - şi el să stea nepăsător? Dacă tot universul ceresc formează o veşnică cântare închinată Dumnezeirii, dator este şi omul, acest mic univers, să se înroleze la măreţul cor al zidirilor, al naturii, al întregului univers. Căci afară de om, toate celelalte zidiri de la aştri până la firele de iarbă nu au altă grijă decât să slăvească pe Dumnezeu.

Rugăciunea pentru om mai este şi un dar, viaţa omului de la leagăn până la mormânt este o cale scurtă pe pământ, dar plină de o mulţime de dureri, necazuri, primejdii şi lacrimi. Şi cum o va putea străbate acest străin călător, de nu va avea un sfetnic lângă el, un toiag, o bună călăuză? Şi aceasta este numai sfânta rugăciune. Cu ea omul se trezeşte în braţele maicii sale, cu ea creşte în viaţă, cu ea în inimă porneşte în lupta vieţii pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele. Cu rugăciunea se culcă, cu ea pe buze se scoală, cu ea merge pe drum, cu ea îmbătrâneşte, cu ea se duce spre mormânt. Cu rugăciunea omul se înalţă spre cer, prin ea se întâlneşte cu Dumnezeul său, prin ea se amestecă cu îngerii, prin ea biruieşte toate ispitele vieţii. Căci rugăciunea este sufletul creştinătăţii.

Rugăciunea este şi scară către cer, pe care a văzut-o oarecând patriarhul Iacov. Pe treptele ei se urcă gândurile şi simţămintele omului până la tronul Tatălui şi de acolo coboară mila Lui şi toate darurile cele de mântuire. Rugăciunea este încă şi punte ce uneşte cerul cu pământul, scară ce amestecă pe îngeri cu oamenii, cheie ce descuie uşa milostivirii lui Dumnezeu, funie ce coboară roua binecuvântării pe pământ.

Iar după Sfinţii Părinţi, rugăciunea este maica tuturor virtuţilor, căci din sânul ei toate celelalte se nasc şi se întăresc. Rugăciunea este înălţarea minţii către Dumnezeu, este vorbirea cea mai intimă a omenirii cu Mântuitorul ei. Rugăciunea este viaţa lumii, inima credinţei, cununa nădejdii, sufletul

Bisericii, podoaba cântărilor, cununa biruinţei, arma creştinătăţii. Rugăciunea este pacea familiilor, bucuria soţilor, apărarea copiilor, alinarea bolnavilor, mângâierea văduvelor, întărirea bătrânilor. Rugăciunea este izvorul păcii în lume. Fără de rugăciune nici un suflet omenesc nu poate via, nu se poate mântui.

Rugăciunea descuie cerul şi iarăşi îl leagă. Rugăciunea arde pe draci, spală păcatele, îmblânzeşte pe oameni, uneşte inimile, pierde mânia, înseninează faţa omului, bucură conştiinţa. Rugăciunea sporeşte credinţa, înmulţeşte dragostea, izvorăşte lacrimile, usucă patimile, vestejeşte mândria. Rugăciunea naşte pe sfinţi, mângâie pe pustnici, întăreşte pe mucenici în văpaie. Rugăciunea pogoară focul Duhului Sfânt peste Prea Curatele Taine, înteţeşte văpaia căldurii dumnezeieşti pe altarul inimii noastre.

Lipsa rugăciunii, dimpotrivă, este pierzarea lumii, căderea omenirii în cumplite păcate, înstrăinare veşnică de Dumnezeu. Lipsa rugăciunii este plâns fără mângâiere, boală fără leac, fără de răcoreală, întuneric fără de lumină. Unde nu este rugăciune, stăpânesc toate patimile, se răzvrătesc inimile, se îngâmfă minţile, se războiesc oamenii, se despart soţii, suspină pe drumuri copiii. Fără de rugăciune nu poate lumea trăi, căci de unde lipseşte ea, lipseşte însuşi Iisus Hristos.

Rugăciunea nu are un timp anumit, nu are loc anume sub soare. Rugăciunea este veşnică şi de o vechime cu Dumnezeu, căci ea şi în cer şi pe pământ permanent se săvârşeşte. Fără odihnă cântă îngerii în cer, fără încetare trebuie să se roage şi oamenii pe pământ. Aceasta o spunea şi marele Pavel: Neîncetat vă rugaţi, pentru toate mulţumiţi, căci aceasta este voia lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 5, 17-18).

Omul nu poate trăi o clipă fără rugăciune, căci cine nu se roagă cade în tot felul de curse şi păcate, însuşi Domnul ne porunceşte: Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită (Matei 26, 41). Pe El îl slăvesc oştile îngereşti, Lui îi slujesc serafimii si heruvimii, pe El îl laudă neîncetat sfinţii, pe El II cinsteşte soarele, Lui îi cântă stelele, de tăria Lui vorbeşte luna, de slava Lui e plin pământul. Lui îi slujeşte lumina, de El se ascunde întunericul, dintru El se revarsă binecuvântarea, de faţa Lui piere blestemul. Pe El îl laudă marea, Lui I se pleacă munţii, Lui îi slujesc izvoarele, pe El îl slăveşte toată zidirea: şi păsările cerului, şi peştii mărilor, şi iarba câmpului şi orice vietate a pământului, neîncetat se roagă veşnicului nostru Dumnezeu.

Cum ar putea deci omul trăi fără de sfânta rugăciune? Neîncetat trebuie să-L slăvească pe Dumnezeu dacă vrea să fie viu. Căci ceea ce este hrana pentru trup, ceea ce este sângele pentru inimă, ceea ce este aerul pentru plămâni, aceea este rugăciunea pentru sufletul creştinului. Iar „cine se roagă numai când se roagă - spune un sfânt părinte - acela niciodată nu se roagă”. Cine se roagă numai seara sau dimineaţa câteva minute, iar peste zi uită de rugăciune, râde, vorbeşte cele deşarte, păcătuieşte, acela nu s-a rugat niciodată în viaţa lui, acela este străin de bucuria rugăciunii şi de darul mântuirii.

Toate au o vreme anumită sub soare, şi ziua, şi noaptea, şi munca, şi odihna, şi semănatul, şi seceratul, şi tinereţea şi bătrâneţea, dar rugăciunea nu este supusă anumitor ore sau vremi. Ea se face neîncetat. Totuşi, pentru rugăciunea cea obştească, David a rânduit şapte perioade din zi, în care omul trebuie să se roage, după cum singur spune: De şapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne (Psalmul 118, 164), pentru judecăţile dreptăţii Tale. Acestea sunt cele şapte laude ale Bisericii, pe care le încununează Sfânta Liturghie.

Rugăciunea nu are nici un loc anumit pe pământ. Căci zice David proorocul: în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul (Psalmul 102, 22). Fericit este creştinul acela care se roagă mereu, şi acasă, şi la biserică, şi pe cale, şi când lucrează, şi când se aşează la masă, şi când se culcă, şi când se scoală şi întotdeauna.

Două sunt locurile cele mai sfinte unde se poate ruga creştinul: Sfânta Biserică şi inima sa. La Biserică, fiecare este dator să alerge ori de câte ori sună clopotele ei la toate slujbele cele obşteşti, ca: Sfânta Liturghie, Vecernia, Utrenia, acatistul, Sfântul Maslu, spovedania etc. şi mai ales în sfintele sărbători şi Duminici. Căci cine lipseşte de la biserică trei duminici la rând, fără motiv întemeiat, cade sub afurisanie. Iar cine nu poate lua parte la slujbele bisericii, să se roage în inima sa, cu mare smerenie, cu atenţie şi cât mai mult, până ce Dumnezeu îl va cerceta cu lacrimi de mângâiere. Căci dacă cea mai de jos rugăciune este cea orală sau cea citită, apoi cea mai înaltă este rugăciunea cea cu lacrimi. Fericit este cel ce a dobândit darul lacrimilor.

Rugăciune trebuie să facă creştinul şi în familia sa. Fie aparte, fie toţi la un loc, să se roage cât mai mult în fiecare zi. Să citească la Psaltire, să facă un acatist sau un paraclis, să facă apoi metanii şi închinăciuni cât mai multe, după râvna şi puterea fiecăruia. Căci numai de la cantitate va putea ajunge omul la rugăciunea cea de calitate, a inimii.

Cât despre felul cum trebuie să se facă rugăciunea, este de prisos a mai vorbi. Fiecare să se roage aşa cum îl îndeamnă cugetul său, aşa cum îl învaţă biserica, aşa cum îl sfătuieşte necazul. Cea mai potrivită rugăciune se face în genunchi, cu privirea şi capul în jos, cu mâinile la piept şi cu gândurile înălţate la cer. Cea mai smerită rugăciune se face însă cu faţa la pământ. Aşa s-a rugat marele Moise, David proorocul, Ilie cel râvnitor şi mulţi sfinţi, când erau cuprinşi de ispite grele. Iar când sfinţii erau cuprinşi de mare bucurie şi aprinşi de focul cel dumnezeiesc, se rugau cu mâinile ridicate la cer. Aceasta este cea mai înaltă formă de rugăciune. Aşa s-a rugat Moise pe munte, aşa s-a rugat Maica Domnului în biserica Vlahemei, aşa a stat însuşi Fiul lui Dumnezeu pe Cruce, aşa s-au rugat sfinţii cei mai râvnitori, pentru că sfânta rugăciune este răstignire a trupului omenesc, răstignire a minţii şi înălţare a inimii către cer. Fiecare însă să se roage precum îl îndeamnă conştiinţa sa.

Sfântul Vasile cel Mare împarte rugăciunea în trei feluri: rugăciune de slavoslovie, de mulţumire şi de cerere. Orice creştin este dator întâi să slăvească pe Dumnezeu în rugăciunea sa, apoi să-I mulţumească pentru darurile ce le-a primit şi la urmă să-I ceară cele de folos. Cine numai cere, dar nu mulţumeşte mai întâi, niciodată nu primeşte, căci nu ştie să se roage.

Alţi sfinţi părinţi împart rugăciunea astfel: rugăciunea de aur - cea de noapte, rugăciunea de argint - cea de dimineaţă şi rugăciunea de aramă - cea de ziuă, ca ceea ce este cea mai răspândită de gânduri. Rugăciunea cea de noapte este cea mai scumpă, pe care însuşi David o laudă: In miezul nopţii m-am sculat să mă mărturisesc Ţie, Doamne (Psalmul 118, 62).

Iar pentru ca rugăciunea să fie primită, ea trebuie să fie ajutată de celelalte fapte bune, dar mai ales de post şi de dragoste. Cine se roagă neîmpăcat cu aproapele, nu-i primeşte Dumnezeu darul său şi în zadar se roagă. Rugăciunea ajutată de post, de smerenie şi de dragoste, face adevărate minuni.

Iubiţi credincioşi,

Dacă este aşa de mare darul şi puterea rugăciunii, apoi ea are cei mai mulţi duşmani şi anume: satana, lumea, trupul, grijile vieţii etc. Dar cel mai mare duşman al rugăciunii este satana. El face orice numai ca omul să nu se roage, să nu vorbească cu Dumnezeu. în vremea rugăciunii, el îi dă omului alte ocupaţii, îl îndeamnă să vorbească, să citească ceva, să mănânce, să doarmă, sau chiar să facă o faptă bună, numai să nu se roage. Dar dacă creştinul îl biruieşte şi începe a se ruga, diavolul face atunci o ispită, o tulburare, ceartă în casă, ca omul să se roage tulburat. Seara îi dă omului somn, dimineaţa lenevire, peste zi nenumărate griji, iar în sărbători îi dă dureri de cap sau îi trimite prieteni în familie, ca să nu meargă la biserică.

Vai, cât de mulţi creştini sunt înşelaţi de diavolul, câţi nu se roagă de ruşinea oamenilor, câţi nu mai găsesc timp de rugăciune toată viaţa, pentru că sunt robi ai lumii!

Sunt totuşi mulţi credincioşi care se roagă, dar nu li se împlinesc cererile. De ce? Pentru că nu ştiu ce cer. Amăgiţi de satana sau de plăcerile lumii, credincioşii noştri nu se roagă cum trebuie, nu cer mai întâi cele de folos, adică mântuirea sufletului, iertarea păcatelor, pocăinţă, tărie în credinţă, răbdare în ispite, ci mai întâi cer spor în cele pământeşti, viaţă lungă, viitor fericit, cinste de la oameni etc., asemenea celor doi ucenici din Evanghelie. De aceea Domnul îi înfruntă, zicând: Nu ştiţi ce cereţi (Marcu 10, 58). Sunt unii din credincioşi care apelează în rugăciunile lor şi la catolici, şi la sectanţi, la vrăjitoare, ba chiar la sinagogile evreieşti. Asemenea creştini se roagă spre osândă. Alţii dau slujbe la biserică dar cer pierzarea duşmanilor lor, pun pe cei vii la rugăciune pentru morţi ca să moară, sau adaugă sub numele lor un sat întreg de duşmani. Dacă fiecare ar avea atâţia duşmani, oare ce ar fi lumea aceasta, decât un iad de nesuferit? Iată de ce nu ne aude Dumnezeu, pentru că nu ne rugăm; sau ne rugăm, dar nu ştim ce să cerem şi cum să cerem (Iacov 4, 2-3).

Afară de aceasta, credincioşii sunt grăbiţi la rugăciune. Se roagă o clipă, două şi îndată aşteaptă împlinirea cererii. Ei nu au răbdare la rugăciune. Nu stăruiesc în cererile lor, nici acasă, nici la biserică. Ei nu au răbdare să stea nici măcar două ore la biserică duminica. Dar cum vor avea răbdare să stea o veşnicie în rai? Oare nu se vor plictisi?

Amar nouă, că nu ştim să ne rugăm. Mâncăm şi bem aproape în fiecare ceas, iar de rugat, nici măcar o dată pe săptămână!

Iubiţi credincioşi,

Noi oamenii avem mulţime de păcate, suntem chinuiţi de boli cumplite, ne frământă multe îndoieli, ispite, gânduri, suntem ameninţaţi de nenumăraţi vrăjmaşi. Deci ce trebuie să facem ca să scăpăm de toate acestea? Ce să facem ca să ne mântuim? - Să ne rugăm. Să ne rugăm neîncetat. Să ne rugăm oriunde, oricând, în orice împrejurare. Să nu aşteptăm zi de sărbătoare sau loc anumit. Ci în tot ceasul şi în tot locul, să ne rugăm. Să ne rugăm aşa cum putem, fie citind psalmi, fie zicând mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă...”. Să ne rugăm fie în genunchi, fie în picioare, în casă, pe drum, la biserică, la muncă, peste tot şi întotdeauna. Să stăruim în rugăciune ca femeia cea cananeeancă, până îl vom îndupleca pe Dumnezeu, căci abia atunci se va milostivi El şi va primi rugăciunile noastre. Iar de vrem să ne primească mai uşor rugăciunea noastră, mai înainte de rugăciune să ne împăcăm cu toţi, să iertăm pe fratele nostru. Apoi să postim o zi, două sau câteva ore măcar, şi aşa să stăm la rugăciune.

Să ne rugăm cu inimă smerită, cu credinţă că Dumnezeu ne aude şi să cerem numai cele de folos. Şi dacă vreţi încă un amănunt, înainte de rugăciune citiţi ceva de folos, ca să vă adunaţi mintea, iar când staţi la rugăciune, întâi faceţi o mică rugăciune de slavoslovie şi de mulţumire lui Dumnezeu, apoi rugaţi-vă pentru sănătatea vrăjmaşilor care vă supără şi abia la urmă rugaţi-vă pentru sufletele dumneavoastră, cu multă smerenie şi atenţie cerând iertare de păcate, mântuire şi în sfârşit, toate cele de nevoie.

Nimeni să nu se lenevească la sfânta rugăciune. Orice vietate slăveşte pe Dumnezeu, fiecare zidire cântă Ziditorului. Ba şi aştrii cereşti, cu o melodie neînţeleasă de noi, preamăresc pe Domnul (Sfântul Vasile - Hexaimeron). Păsările cerului, florile câmpului - toate slăvesc pe Făcătorul. Numai noi oamenii dormim mult, mâncăm, vorbim deşertăciuni, suntem foarte ocupaţi. Până şi păsările ne fac de râs. Dimineaţa când noi dormim încă, ce frumos mai cântă păsările acolo la geam, pe crengile copacilor! Este însă o pasăre - erodiul - care numai la miezul nopţii cântă. Ce bine ar fi să-i putem urma ei!

Îndeosebi dumneavoastră, mamelor, sunteţi acelea care trebuie să ţineţi mereu aprinsă în familie candela credinţei şi a rugăciunii. Pregătiţi din timp un loc cuviincios pentru rugăciune, puneţi acolo sfintele icoane, sfânta cruce, o candelă aprinsă şi mai ales seara, târziu, sau chiar în zori de zi, când copiii dorm, când grijile încă nu se stârnesc şi focul este stins în vatră, acolo, în camera cea curată, atenţi la rugăciune, aprindeţi rugul inimii, citind cu evlavie un acatist, un paraclis, un psalm. Şi de veţi face aşa, va binecuvânta Dumnezeu casa dumneavoastră cu pâine şi pace, cu sănătate şi bucurie, cu răbdare şi mântuire.

Şi dacă altă avere nu aveţi să lăsaţi copiilor dumneavoastră, lăsaţi-le măcar darul rugăciunii, şi le va fi destul. învăţaţi-i să se roage mereu, căci prin rugăciune vor birui orice necaz, vor putea dezlega toate problemele vieţii. Aşa deci, iubiţi-vă, iertaţi-vă, aveţi răbdare, spovediţi-vă, rugaţi-vă mereu, rugaţi-vă neîncetat şi vă veţi bucura veşnic în cer. Amin!

Arhimandrit Ioanichie Bălan

Citește mai mult..

Când sărbătorim Sfântul Gheorghe și de ce?

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință, este prăznuit în fiecare an pe data de 23 aprilie. În această zi, peste un milion de români își sărbătoresc onomastica. Cu toate acestea, creștinii ortodocși care au consultat calendarul pe anul 2019 au observat că Sfântul Mare Mucenic Gheorghe va fi sărbătorit pe 29 aprilie.

Motivul acestei schimbări îl găsim în Tipicul cel Mare al Sfântului Sava, cartea care prezintă regulile referitoare la desfăşurarea cultului divin pentru fiecare zi din an. Răsfoind paginile Tipicului, ajungem la capitolul 45, unde ne este prezentată rânduiala de slujbă a sfinților prăznuiți în Săptămâna Mare și unde citim că, „dacă se va întâmpla hramul unui sfânt sau al unei sfinte în Lunea, Marțea, Miercurea sau Joia cea Mare, atunci cântăm toată slujba seara şi dimineaţa, în Duminica Floriilor”. Înțelegem, astfel, că hramul oricărui sfânt, fiind un moment de bucurie duhovnicească, nu se integrează în specificul Săptămânii Sfintelor Pătimiri, care este o perioadă de post aspru, de meditație și intensă pregătire și primenire sufletească pentru sărbătoarea Învierii Domnului.

Dar dacă urmărim din nou calendarul, vedem că sărbătoarea Sfântului Gheorghe nu coincide nici cu Duminica Floriilor, ci a fost amânată pentru Luni, în Săptămâna Luminată, între paranteze fiind consemnată și următoarea informație: Slujba Sfântului Mare Mucenic Gheorghe se săvârșește astăzi, potrivit hotărârii Sfântului Sinod.

Într-adevăr, în acest an, din motive pastorale, dar și pentru a da importanța cuvenită sărbătorii Sfântului Gheorghe, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca slujba Marelui Mucenic să fie săvârșită nu în Duminica Floriilor, așa cum prevede Tipicul, ci în cea de-a doua zi de Paști. Raționamentul acestei decizii stă și în faptul că, în ajunul Floriilor, Vecernia săvârșită în cinstea Sfântului Gheorghe s-ar fi suprapus cu tradiţionala procesiune organizată în majoritatea parohiilor din țara noastră. În cadrul acesteia, credincioşii și preoții poartă în mâini ramuri de salcie sau finic şi flori, actualizând, astfel, drumul parcurs de Mântuitorul Nostru din Betania către Ierusalim.

Luni, în cea de-a doua zi de Paşti, slujba Sfântului Gheorghe este unită cu cea specifică perioadei pascale. Vecernia Sfântului Gheorghe va fi săvârșită pe 28 aprilie, în jurul orei 12.00, odată cu „A doua Înviere”, o slujbă specială care are ca punct central citirea Evangheliei în 12 limbi.

Sfântul Gheorghe – ocrotitorul Armatei Române

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadocia, într-o familie creștină, și a trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian.

Dând împăratul poruncă să fie uciși creștinii care nu vor să se lepede de Hristos, Sfântul Gheorghe și-a mărturisit credința, mustrându-i pe cei care se închinau idolilor. Deși i-au împuns trupul cu o suliță și l-au învârtit pe o roată cu țepi, sfântul a rămas nevătămat. Tot atunci a înviat un om din morți și a scos demonul dintr-un idol, încât mulți au crezut în Dumnezeu, printre care și Alexandra, soția împăratului Dioclețian. Pentru acest lucru, Sfântul Gheorghe a fost ucis de sabie, iar Sfânta Alexandra a trecut la cele veșnice, ca urmare a rugăciunilor ei, înainte să fie torturată de către păgâni.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ocrotește Armata Română (a cărei zi, 23 aprilie, coincide, în general, cu sărbătorirea sfântului). El este, de asemenea, ocrotitorul Angliei, al Georgiei și al Moscovei. În Lituania, Sfântul Gheorghe este considarat protector al animalelor, iar în unele zone din Spania, de ziua Marelui Mucenic se organizează mese bogate și se aduc daruri.

Articol preluat de pe portalul Doxologia.ro

Citește mai mult..

Denia Acatistului Buneivestiri

Dacă primul popas duhovnicesc din săptămâna a cincea a împreună-slujirii a fost la Chicirea, iară că acum a venit rândul să întoarcem bucuria și să încheiem periplul duhovnicesc la parohia Stejaru, unde am slujit Denia Acatistului Buneivestiri alături de PC Pr. Tiberiu Roșu. Pelerinajul a fost unul simbolic de o profundă semnificație duhovnicească, astfel dacă prima denie am săvârșit-o înaintea Maicii Domnului Grădinăreasă de la Chicirea, iacă cum astăzi săvârșim ce-a de-a doua denie înaintea Maicii Domnului Grădinăreasa de la Stejaru, icoana soră. Nu ne putem decât bucura să reiterăm frățietatea de rugăciune și comuniune, rugând pe bunul Dumnezeu să reverse din darurile Sale cele bogate permanent asupra tuturor celor care cu credință aleagă înainte Maicii Domnului, ușa mântuirii noastre!

Citește mai mult..

Săptămâna a cincea din Postul Mare

Săptămâna a cincea din Postul Mare reprezintă un moment în care retrăim întreaga istorie a mântuirii, durerea căderii omului în păcat și nădejdea în bunătatea nemărginită lui Dumnezeu față de cei ce se pocăiesc. Consecința căderii a fost și este în permanență depărtarea de Dumnezeu, iar vindecarea naturii umane s-a realizat prin Întruparea, Jertfa și Învierea lui Hristos, fiecare creștin putând să-și însușească roadele. Dacă o cădere rămâne fără conștientizarea stării și fără pocăință, ea devine moarte ființială, dar în schimb atunci când omul reușește să se ridice din păcat, din patimi și să depășească orice isptită alergând cu nădejde și cu zdrobirea inimii la Dumnezeu, strigătul nu rămâne fără de răspuns. Dumnezeu ne întinde permanent mâna Sa, rămâne alegerea fiecăruia în parte dacă răspundem pozitiv chemării.

Mulțumim PC Pr. Tiberiu Roșu pentru bucuria de a fi continuat și acum tradiția împreună slujirii deniilor din săptămâna a cincea din Postul Mare, slujind împreună mai întâi la parohia Chicirea Denia Canonului celui Mare, urmând a sluji Denia Acatistului Buneivestiri în parohia Stejaru, comuna Ion Creangă.

Reamintim programul parohiei noastre din această perioadă:

• Miercuri 10 aprilie - Denia Canonului celui Mare în parohia Chicirea, comuna Stănița
• Vineri 12 aprilie - Denia Acatistului Buneivestiri în parohia Stejaru, comuna Ion Creangă
• Sâmbătă 13 aprilie - Ceasurile, Sfânta Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur, program de Spovedanie
• Duminică 14 aprilie - Utrenie, Sfânta Liturghie a Sf. Vasile cel Mare
• Miercuri 17 aprilie - Molifta Postului Mare
• Joi 18 aprilie - curățenie generală în cimitirul parohial

Citește mai mult..

Cuvânt de învățătura: despre păcatul mândriei

Mândria, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, izvorăşte din inima omului (Marcu 7, 21-22), este preţuirea de sine peste măsură şi atitudinea de superioritate sau de dispret faţă de ceilalţi oameni. Deoarece prin mândrie au căzut atât îngerii cei răi, cât şi cei dintâi oameni, mândria este privită ca începutul păcatului. Ispita mândriei este foarte întinsă. Nu este credincios care să nu fie ispitit de acest păcat. Însuşi Mântuitorul a fost ispitit spre acest păcat de către diavol, la începutul lucrării Sale în lume (Matei 4, 8-9).

Cel ce se lasă cuprins de păcatul mândriei uită că tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu, se laudă numai pe sine, grăieşte de rău pe altul, este făţarnic, se răzvrăteşte împotriva autorităţilor şi rânduielilor obşteşti. Astfel, din mândrie, întocmai ca dintr-o rădăcină otrăvită, se nasc multe păcate. Sfântul Casian Romanul, vorbind despre acest păcat, spune: „Patima mândriei întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, il dărâmă în întregime şi îl surpă până în temelii. Apoi îş construieşte cetatea sa. Marturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toate virtuţile şi cu înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa”. (Filocalia, vol. 1, p. 123).

Mântuitorul înfierează cu toată tăria păcatul mândriei, arătându-i urmările atât de grele. El spune: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri” (Luca 14, 11). Iar Sfântul Apostol Iacov zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă” (4, 6). Creştinul, deci, trebuie să se ferească şi să se lepede de păcatul mândriei, îmbrăcându-se cu virtutea smereniei şi întărindu-se sufleteşte prin post şi rugăciune. El trebuie să-şi amintească totdeauna că toată virtutea şi tot ce are el a primit de la Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7)

Învățătură de Credință Creștin Ortodoxă, p. 357-388, Ed. MMB, Iași, 1996.

Citește mai mult..

Înfrățire duhovnicească la umbra Sfineti Cruci

În Duminica a 3-a din Postul Mare, 31 martie, la ora 15, Protopopiatul Roman, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, a organizat precesiunea „Calea Crucii” de la poalele dealului Muncelu, comuna Ion Creangă, până la Sfânta Cruce ce veghează împrejurimile. Cu această ocazie, parohia Chicirea a reiterat înfrățirea duhovnicească cu parohia Stejaru, aducând în procesiune Sfintele Cruci împodobite ce au fost puse spre închinare la Sfânta Liturghie. 

Drumul parcurs a însemnat o profundă meditație duhovnicească la importanța și măreția jertfei Mântuitorului pentru mântuirea lumii. Dacă până la Întrupare Raiul era închis, inaccesibil omului din pricina păcatului originar, iată că odată cu venirea în lume a lui Hristos primim cheile Împărăției. Fără Sfânta Jertfă de pe Cruce omul ar fi rămas afară din împărăție, într-o stare de întuneric, fără posibilitatea mântuirii. Am simțit cum întregul periplu duhovnicesc deschide în chip tainic inima omului la sfântă meditație asupra importanței și măreției actului Întrupării, a Patimilor și a Jertfei de pe Cruce pe care Mântuitorul le-a asumat pentru întreaga omenire. 

Drumul parcurs până în vârful dealului Muncelu a fost marcat de opriri la fiecare troiță, unde cler și popor am înălțat rugăciuni și cântări în cinstea Sfintei Cruci. 

La finalul drumului parcurs cu Hristos în suflet, am simțit cum se împlinește faptic cuvântul Mântuitorului  „ca toți să fie una”, fiind împreună în rugăciune alături de Înaltpreasfințitul Părintele nostru Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, cler și popor, cu toții împreună la umbra Sfintei Cruci.

Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului
alături de preoții din Protopopiatul Roman

Sfânta Cruce împodobită de la parohia Chicirea și
Stejaru

Pr. Ionuț Grecu

Pr. Tiberiu Roșu

Citește mai mult..

Duminica Sfintei Cruci în familia Chicireană

În fiecare an Duminica Sfintei Cruci reprezintă pentru parohia noastră prilej de mare bucurie, întrucât această sărbătoare este o expresie a unității duhovnicești prilejuită de împodobirea Sfintei Cruci pusă spre închinare. Mulțumim familiei Apreutesei Constantin și Elena pentru achiziția și înfrumusețarea Sfintei Cruci din această Duminică! Totodată alese mulțumiri și familiei Nastasă Vasile și Elena pentru jertfa de a fi contribuit esențial pentru ca bucuria sărbătorii să fie deplină! Vă port mereu în suflet și rugăciunile mele! 

Familia Apreutesei Constantin și Elena

Familia Năstase Vasile, Elena, Ștefănuț, Mălina și Laura

Familia Nastasă Vasile și Maria 

Domnul dascăl, Varvara Costică

Nastasă Pavelică și Bânga Elena

Citește mai mult..

„Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”

Ev. Marcu 8, 34-38; 9, 1

„Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.”

Despre urmarea lui Hristos ne vorbește și Sfânta Evanghelie de astăzi, într-o manieră asemănătoare celei de ieri când Levi a primit chemarea de a-L urma pe Mântuitorul. Ce putem spune despre urmarea lui Hristos în vremurile în care trăim? Nimic nu s-a schimbat. Adesea creștinii practicanți care răspund chemării sunt numiți învechiți, bigoți, fundamentaliști sau mai știu eu ce. Calea aceasta este una plină de greutăți și de ispite. Să ne amintim unele „Fericiri”: 

- fericiți cei ce plâng....

- fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate...

- fericiți cei prigoniți pentru dreptate...

Vedem ca fericirea stă în capacitatea răbdării în necazuri și nevoi, adevărata cale a urmării lui Hristos. Chemarea o primim cu toții și nu numai o singură dată, dar la un răspuns puțini se mai gândesc. 

În Sfânta Evanghelie de ieri Levi răspunde chemării fără a tăgădui, fără să zice ceva anume. Îl urmează cu încredere deplină pe Mântuitorul. Apoi vedem că urmarea lui Hristos aduce după sine poposirea Domnului Iisus în casa sa. La această chemare suntem invitați cu toții a-i da curs și a răspunde pozitiv pentru a putea primi binecuvântările lui Dumnezeu. Nu putem să-L invităm pe Domnul să poposească în casa inimii noastre dacă nu Îl urmăm noi mai întâi, dacă nu renunțăm la tot și mergem după El fără șovăială, dacă nu ne asumăm pe deplin Crucea.

Câteodată cădem în ispita de a nu avea curajul urmării, lenevindu-ne și găsind scuze. Dar până la urmă cât este de dificil a răspunde chemării 10 minute pe zi în rugăciune și o oră jumătate pe săptămână la Sfânta Liturghie? Nu am timp, se aude din ce în ce mai des. Dar până și timpul nu este al nostru. El a fost creat de Dumnezeu spre folosul mântuirii noastre (dacă îl folosim spre zidire sufletească). Așadar cum pot folosi ceea ce nu este al meu de drept ca pe o scuză? Dumnezeu ne dăruiește timp, ne dă zile, ani.. Ale Tale, dintru ale Tale.. din timpul dăruit de Dumnezeu trebuie să aducem jertfă spre a-L urma și spre a ne uni cu Hristos cât mai des în Sfânta Euharistie! 

Să ne luăm cu vrednicie și curaj Crucea și să-L urmăm pe Hristos pe calea mântuirii!

Citește mai mult..

30 martie 2019: Evanghelia zilei

 Ev. Marcu 2, 14-17

„În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe Levi al lui Alfeu şezând la vamă şi i-a zis: Urmează-Mi! Iar el, ridicându-se, l-a urmat. Şi, când şedea El în casa lui Levi, mulţi vameşi şi păcătoşi şedeau la masă cu Iisus şi cu ucenicii Lui; pentru că erau mulţi care Îl urmau, iar cărturarii şi fariseii, văzându-L că mănâncă împreună cu vameşii şi cu păcătoşii, ziceau către ucenicii Lui: De ce mănâncă şi bea Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii? Dar auzind, Iisus le-a zis: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.”

Citește mai mult..

Întru mulți și binecuvântați ani, Înaltpreasfințite Părinte Ioachim!

Cu prilejul aniversării zilei de naștere, parohia Chicirea are deosebita onoare de a vă adresa cele mai calde gânduri de bine, însoțite de sincere urări de sănătate și îndelungată arhipăstorire!

Întru mulți și binecuvântați ani, Înaltpreasfințite Părinte Ioachim!

Citește mai mult..

Sănătatea naturii = sănătatea omului

Astăzi, 28 martie 2019, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, în Protopopiatul Roman s-a desfășurat o amplă campanie de împădurire în satul Stănița, la care au participat toți preoții din Protopopiat dar și mulțime de oameni dornici de a contribui la sănătatea mediului înconjurător. 

Parohia Chicirea a fost prezentă și ea prin reprezentanții săi, Pr. Grecu Ionuț Florin alături de domnul Consilier Marian Buzdug și de domnul Președinte al Asociației MOTO Mușatinii RC Roman, Ioan Grecu, tatăl părintelui și prieten al parohiei Chicirea. Mulțumim pentru jertfa de timp și pentru efortul depus pentru a planta copăceii!

Să nu uităm câteva statistici importante despre copaci și producția de oxigen a acestora:

• Într-un an, un copac obişnuit absoarbe peste 6 kg de CO2 şi elimină oxigen suficient pentru o familie de patru persoane.
• Un zbor de cursă lungă produce 3.75 de tone de dioxid de carbon (sau o tonă de carbon).
• Peste 60% din cantitatea de oxigen generată anual este produsă de păduri.
• În România covorul vegetal produce 40 milioane tone de oxigen anual.
• În sezonul estival, un hectar de pădure poate să absoarbă o cantitate de dioxid de carbon egală cu cea eliminată în acelaşi timp de 200 de persoane.
• Un fag adult, de 25 m înălţime şi cu diametrul coroanei de 15 m, produce într-o oră necesarul de oxigen al unui om pentru 3 zile (1,7 kg).
• 1000 km parcurşi de un automobil consumă necesarul de oxigen al unui om pentru un an.
• Pentru producerea unei tone de lemn arborii din pădure consumă şi stochează 1,8 tone de dioxid de carbon şi eliberează în atmosferă 1,3 tone de oxigen.
• Comparativ cu terenurile fără vegetaţie, unde eroziunea solului variază între 140-750 mc/an/ha, în pădure aceasta este sub 0,1-2,5 mc/an/ha.
• În regiunile împădurite din România turbiditatea medie a râurilor este sub 100 g/mc, faţă de până la 5000 g/mc cât ating râurile care curg prin zone puternic despădurite.
• Transportul de aluviuni din pădure poate atinge doar 0,5 mc/an/ha, faţă de 50-120 mc/an /ha pe terenurile agricole.
• Dacă la marginea pădurii viteza vântului se consideră 100% la 50 m, în interior ea se reduce la jumătate, la 100 m scade la 25%, iar la 200 m atinge 2% din viteza iniţială.
• În cazul vânturilor obişnuite, de până la 3-4 m/s, de la aproximativ 100 m în adâncimea pădurii domneşte calmul.

Citește mai mult..