„Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”

Ev. Marcu 8, 34-38; 9, 1

„Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.”

Despre urmarea lui Hristos ne vorbește și Sfânta Evanghelie de astăzi, într-o manieră asemănătoare celei de ieri când Levi a primit chemarea de a-L urma pe Mântuitorul. Ce putem spune despre urmarea lui Hristos în vremurile în care trăim? Nimic nu s-a schimbat. Adesea creștinii practicanți care răspund chemării sunt numiți învechiți, bigoți, fundamentaliști sau mai știu eu ce. Calea aceasta este una plină de greutăți și de ispite. Să ne amintim unele „Fericiri”: 

- fericiți cei ce plâng....

- fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate...

- fericiți cei prigoniți pentru dreptate...

Vedem ca fericirea stă în capacitatea răbdării în necazuri și nevoi, adevărata cale a urmării lui Hristos. Chemarea o primim cu toții și nu numai o singură dată, dar la un răspuns puțini se mai gândesc. 

În Sfânta Evanghelie de ieri Levi răspunde chemării fără a tăgădui, fără să zice ceva anume. Îl urmează cu încredere deplină pe Mântuitorul. Apoi vedem că urmarea lui Hristos aduce după sine poposirea Domnului Iisus în casa sa. La această chemare suntem invitați cu toții a-i da curs și a răspunde pozitiv pentru a putea primi binecuvântările lui Dumnezeu. Nu putem să-L invităm pe Domnul să poposească în casa inimii noastre dacă nu Îl urmăm noi mai întâi, dacă nu renunțăm la tot și mergem după El fără șovăială, dacă nu ne asumăm pe deplin Crucea.

Câteodată cădem în ispita de a nu avea curajul urmării, lenevindu-ne și găsind scuze. Dar până la urmă cât este de dificil a răspunde chemării 10 minute pe zi în rugăciune și o oră jumătate pe săptămână la Sfânta Liturghie? Nu am timp, se aude din ce în ce mai des. Dar până și timpul nu este al nostru. El a fost creat de Dumnezeu spre folosul mântuirii noastre (dacă îl folosim spre zidire sufletească). Așadar cum pot folosi ceea ce nu este al meu de drept ca pe o scuză? Dumnezeu ne dăruiește timp, ne dă zile, ani.. Ale Tale, dintru ale Tale.. din timpul dăruit de Dumnezeu trebuie să aducem jertfă spre a-L urma și spre a ne uni cu Hristos cât mai des în Sfânta Euharistie! 

Să ne luăm cu vrednicie și curaj Crucea și să-L urmăm pe Hristos pe calea mântuirii!