Ev. Luca 17, 12-19:
„În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Înțelinătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te Și du-te! Credința ta te-a mântuit!”
În pericopa evanghelică citită în duminica a 29-a după Rusalii, redată în rândurile de mai sus spre a ne fi proaspătă în minte, îl întâlnim pe Mântuitorul întâmpinat de departe de zece leproși care cereau vindecarea trupului. Potrivit prescripțiilor Vechiului Testament, suferinzii de lepră trăiau în afara comunității și erau cercetați de preoți, aceștia fiind totodată și medici. Iată că suferinzii din evanghelie, știind probabil de minunile săvârșite de Mântuitorul strigă implorând vindecare: Învățătoru-le, miluiește-ne!. Cererea lor este un simplă, aceștia își doresc sănătatea trupească, adică vindecarea de o boală cumplită, fără leac pentru acele vremuri. Orice om în locul acestor suferinzi ar fi renunțat la tot pentru vindecare și ar fi făcut întocmai i s-ar fi zis pentru redobândirea sănătății.
Este evident faptul că în această situație toți au credință. Dacă nu ar fi crezut, nu ar fi avut speranța necesară în posibilitatea vindecării. Iată că Hristos tocmai această credință o cercetează cu de-amănuntul, arătând în final că pe lângă o credință nestrămutată, omului i se cere și recunoștință.
În zilele de azi, din ce în ce mai mult uităm ce înseamnă recunoștința. Cerem, vrem, considerăm că ni se cuvine totul, uitând a ne opri și doar a mulțumi. De câte ori, poate, nu ne înălțăm pe noi înșine considerându-ne oropsiții sorții și că Dumnezeu ne-a nedreptățit cu ceva pe undeva? Dar toate au un sens și un scop, chiar și atunci când nu ni se descoperă imediat.
Am întâlnit și oameni fericiți la vreme de boală, am întâlnit și oameni zâmbind la necaz, am găsit și oameni bucuroși și plini de credință în cele mai dificile momente ale vieții. În momentul în care reușim să descoperim mulțumirea și să fim mulțumitori pentru toate câte avem, atunci și credința este și va fi puternică. Altfel, fără mulțumire, rămânem seci și goi în interior, morminte vopsite, așa cum zicea Hristos. Forme fără fond. Ori Dumnezeu nu este interesat de formalisme ci de sinceritatea sentimentelor din sufletul nostru. Credința omului recunoscător este rară, așa cum ne arată și Sfânta Evanghelie.. doar unul din zece a fost recunoscător.
Credința fără recunoștință e ca diamantul sintetic, strălucește, dar nu are valoare mare și nu este prețuit.
Noi când am fost ultima dată recunoscători?
0 comments :
Trimiteți un comentariu