Duminica a 11-a după Rusalii. Pilda datornicului nemilostiv. Sfânta Evanghelie

Ev. Matei 18, 23-35:

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor omului împărat care a hotărât să facă socoteala cu slugile sale. Şi, începând să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia lui și copiii şi toate câte are, ca să se plătească datoria. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot! Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieșind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el și care-i datora o sută de dinari. Și, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca și el, îl ruga zicând: Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greșelile fratelui său, din toată inima.”

Citește mai mult..

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Sfânta Evanghelie

Ev. Marcu 6, 14-30

„În vremea aceea a auzit Irod împăratul vestea despre Iisus, căci numele lui Iisus ajunsese cunoscut, şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea puterile lucrează în El. Alţii însă ziceau că este Ilie, iar alţii ziceau că este prooroc, ca unul din prooroci. Dar auzind Irod, a zis: acesta este Ioan căruia eu am pus să i se taie capul; el s-a sculat din morţi. Căci Irod trimiţând, prinsese pe Ioan şi-l legase în temniţă, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soţie. Însă Ioan îi zicea lui Irod: nu-ţi este îngăduit să ai de nevastă pe femeia fratelui tău. De aceea Irodiada îl pizmuia şi voia să-l omoare, dar nu putea pentru că Irod se temea de Ioan, ştiindu-l om drept şi sfânt, şi îl ocrotea; şi când îl asculta, sta mult pe gânduri şi era bucuros să îl asculte. Dar s-a ivit o zi cu bun prilej: când Irod, de ziua sa de naştere, făcea ospăţ dregătorilor şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor din Galileea. Atunci fiica Irodiadei intrând şi jucând, a plăcut lui Irod şi celor care şedeau cu el la ospăţ. Iar împăratul a zis fetei: cere de la mine orice voieşti, şi-ţi voi da. Şi s-a jurat fetei, zicând: orice vei cere de la mine voi da ţie, până la jumătate din împărăţia mea. Iar ea ieşind, a întrebat pe mama sa: ce să cer? Iar Irodiada a zis: capul lui Ioan Botezătorul. Atunci, îndată a intrat grăbită la împărat şi i-a cerut, zicând: vreau să-mi dai numaidecât pe tipsie capul lui Ioan Botezătorul. Şi împăratul s-a întristat adânc, dar din pricina jurământului şi din pricina celor care şedeau împreună cu el la ospăţ, n-a voit să-i nesocotească cererea. Şi trimiţând îndată pe paznicul temniţei, împăratul a poruncit să aducă capul lui Ioan. Iar acela mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. Când au aflat ucenicii lui, au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt. Şi apostolii s-au adunat la Iisus şi I-au spus toate câte au făcut şi câte au învăţat pe oameni.”

Citește mai mult..

Cuvânt de învățătură la Duminica a 10-a după Rusalii. Vindecarea lunaticului

Avem credinţă în Dumnezeu, dar nu avem încredere în El! Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune în faţă neputinţa, nenorocirea unui om: avea un copil îndrăcit, pe care îl cuprindea criza aceasta atunci când ieşea luna.

De aceea, cei care au această boală se numesc şi lunatici. De ce se întâmpla aşa? Pentru că diavolul dorea să îi determine pe oamenii în necaz să blesteme pe Dumnezeu şi făptura Lui.

Lipsa postului şi a rugăciunii - cauza nereuşitelor noastre. Aţi văzut şi vindecarea de către Mântuitorul Hristos a muţeniei şi a surzeniei. Ce face tatăl când are probleme? Ca un părinte iubitor, se preocupă de copilul lui. Aleargă cu el pe la doctori, aude de Hristos; n-ajunge la El, ajunge la Apostolii şi ucenicii Săi. Aceştia nu-l pot vindeca.

Hristos îl vindecă. Apostolii comentează după aceea, se răzvrătesc puţin şi zic aşa: „Doamne, Tu ne-ai dat nouă putere să facem vindecări, să facem minuni. Ne-ai spus că vom face chiar mai mari minuni decât Tine. Şi iată, a venit la noi şi noi nu l-am putut vindeca. De ce?”.

Atunci Mântuitorul Hristos le spune: „Acest soi de demoni nu pot să iasă decât cu post şi rugăciune. N-aţi postit destul şi mai ales, nu v-aţi rugat îndeajuns, drept pentru care n-aţi putut să-l vindecaţi, n-aţi putut să izgoniţi pe demoni din el”.

Iată explicaţia multor nereuşite ale noastre. N-am postit de ajuns, nu ne-am rugat de ajuns, n-am avut credinţă de ajuns. Şi atunci, Mântuitorul Hristos zice: „Adevărat grăiesc vouă: dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, cu această putere a credinţei voastre veţi putea muta şi munţii”.

Un grăunte de muştar pus în palmă abia îl vezi, aşa este de mic, de aceea şi Mântuitorul Hristos îl ia ca termen de comparaţie. Altădată, însă, ne spune că din grăuntele acesta de muştar aşa de mic creşte un copac aşa de mare, încât păsările vin şi îşi fac cuib în el, iar bătrânii se adună sub el la umbră şi stau la sfat.

Credem în Dumnezeu, dar credem în tot ce a zis El? Mântuitorul Iisus Hristos, dacă ne gândim, în istoria pe care Sfânta Evanghelie ne-o relatează, a făcut lucruri mari din lucruri mici, din lucruri neînsemnate.

De exemplu, ce este mai necinstit decât scuipatul? Dacă vrei să jigneşti pe cineva, îl scuipi. Mântuitorul ce a făcut? A scuipat. Unde? În praf. Scuipatul şi cu praful au făcut noroi. Şi ce a făcut? A luat şi a uns ochii unui orb din naştere. Şi orbul din naştere a văzut.

Iată cum lucrează Hristos cu lucruri neînsemnate. Şi astăzi avem în Sfânta Evanghelie o lucrare a lui Dumnezeu cu lucruri neînsemnate, cărora Dumnezeu le dă valoare. Şi noi părem neînsemnaţi, dar valoarea sufletului nostru face ca noi să fim însemnaţi, oameni însemnaţi, oameni deosebiţi.

Prezenţa noastră în biserică pare neînsemnată, dar înaintea lui Dumnezeu este însemnată. Dumnezeu, vrând să arate importanţa răstignirii Lui de fiecare dată la Sfânta Liturghie, trimite pe îngerii Săi şi numără paşii noştri către sfânta biserică. Iar noi mărturisim: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim...”.

Noi, oamenii, suntem aşa de puternici înaintea lui Dumnezeu, încât ne permitem să ne comparăm cu heruvimii, adică cu cetele acelea îngereşti care folosesc lui Dumnezeu spre lauda Lui. Iar îngerii îşi acoperă cu aripile ochii lor, ca să nu vadă. De ce? Pentru că mare este măreţia Tainei.

La această Taină noi participăm la prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Acestea sunt foarte cunoscute de noi, predicăm despre ele de ani de zile, se vorbeşte despre ele în toate cărţile pe care le citim. Cu acestea s-au hrănit moşii şi strămoşii noştri.

Întrebarea este dacă noi, oamenii zilelor noastre, mai înţelegem aceste lucruri şi dacă luăm cuvântul lui Dumnezeu cu credincioşie. Hristos, în Evanghelia de astăzi, a zis: „De veţi avea credinţă măcar cât un bob de muştar, adevărat grăiesc vouă, puteţi muta şi munţii”. Credem toţi în Dumnezeu, dar credem şi în cuvântul acesta, credem în tot ce-a zis El?

Vă povesteam odată că unul s-a dus deasupra unei prăpăstii, a unui râu mare şi a întins o funie dintr-un copac pe malul celălalt. El se ocupa cu echilibristica la circ. A luat o roabă şi a mers pe funia aceea cu roaba. Oamenii priveau uimiţi la el. Au venit tot mai mulţi. El a pus, prima dată, un pietroi în roabă. Şi a întrebat mulţimea: „Credeţi voi că pot să trec eu cu roaba şi cu bolovanul?”. Toţi au zis: „Da”. A trecut şi s-a întors.

Apoi a mai adăugat încă un bolovan: „Dar cu doi bolovani, credeţi că mă duc şi mă întorc?”. Mulţimea a răspuns: „Da”. S-a dus şi s-a întors. Mergea aşa pe funie şi pericolul era mare. Şi a făcut aşa de încă vreo câteva ori şi oamenii spuneau: „Da”. Apoi s-a întors, a răsturnat roaba cu pietre şi a zis: „Să vină unul dintre voi, să se urce în roabă, ca să merg cu el şi să mă întorc”. N-a venit nici unul.

Toti au avut credinţă când nu era vorba de ei, dar când a fost vorba de ei n-au mai avut încredere.

Încrederea dă putere. Toţi credem în Dumnezeu. Puţini sunt cei care nu cred; şi aceia au mintea aşa, întunecată şi nedefinită, nu ştim ce e în mintea lor şi nu putem spune chiar că nu cred. Dar destul de puţini avem încredere în Dumnezeu; încredere, de exemplu, că dacă ţinem ziua de odihnă, dacă serbăm sărbătorile Lui şi ale sfinţilor Lui nelucrând, avem ce mânca la iarnă.

Toţi sau aproape toţi ne legăm de ceva, de puţin, de câteva pale de fân, de câteva cuiburi de cartofi. De ce? Pentru că avem credinţă în Dumnezeu, dar n-avem încredere în Dumnezeu. Şi încrederea dă putere.

În ultimii patru ani am botezat nouă persoane adulte, două dintre ele acum, de curând, astă vară. Am făcut baptisteriu, aţi văzut, ca să-i afundăm, să vedem cum se făcea şi cum trebuie să se facă Botezul prin afundare. Aceste persoane au mărturisit ce au simţit la Botez. Noi, care ne botezăm de copii în chip obişnuit, nu simţim sau simţim, dar nu putem da mărturie. Dar aceştia au dat mărturia lucrării lui Dumnezeu asupra lor în momentul acela, puterea lui Dumnezeu lucrătoare în ei. Iar această putere se continuă în lucrarea ei, pentru că Dumnezeu este veşnic şi se îngrijeşte permanent de noi.

Cuvintele Evangheliei sunt adevărate. Dacă sunt adevărate şi probate, înseamnă că, pentru că Hristos a zis: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine...”, dacă noi avem încredere în aceste cuvinte, nu ne interesează ce se întâmplă Duminica cu fânul nostru.

Din cauza neîncrederii noastre, noi în loc să vorbim despre puterea rugăciunii, despre rugăciunea minţii, despre trăirea în Iisus Hristos, despre lumina taborică, noi, la două-trei duminici, trebuie să amintim oamenilor că nu-i bine să mergem la târg Duminica, că nu-i bine să lucrăm Duminica, că nu-i bine să facem nunţile aşa, că nu-i bine să facem botezurile aşa, că nu-i bine să mergem la vrăjitori, adică lucruri aşa de mici, în detrimentul lucrurilor importante.

Sunt aşa de multe lucruri despre care putem vorbi, dar pentru asta ar trebuie să fim ascultători, să ascultăm ce zice Biserica, pentru că Biserica are cap pe Hristos şi Hristos este fără de greşeală.

Avem puterea să renaştem din cenuşă. Mai citim în Evanghelia de astăzi, spre sfârşitul ei, că s-au întristat ucenicii. De ce? Pentru că Hristos le-a spus că urmează pentru El o perioadă, un moment dur, în care oamenii îl vor toca mărunt.

Şi mai grav - tâlcuiesc Sfinţii Părinţi - că vreme de generaţii, secole şi iată, până în zilele de astăzi, Hristos este răstignit, bătut şi scuipat prin faptele oamenilor.

La nici 2 kilometri de noi, acum 356 de ani a existat o localitate, care avea peste 20.000 de locuitori. Vălenii de Munte are 10.000 şi un pic. Închipuiţi-vă un oraş încă o dată cât Vălenii de Munte, care exista acolo, nu ca un oraş, ci ca o aşezare. Turcii au măcinat această populaţie. I-au omorât. Spune istoria că numai 9 familii au scăpat, au trecut dealul şi au făcut bisericuţa din lemn - de unde şi-or fi adus-o - care era în cimitir şi este şi acum. Acum sapă râul pe acolo şi ies oseminte continuu, continuu... .

Dar morminte de peste 4.000 de ani. Cunoaşteţi că romanii, când au cucerit Dacia şi în toată stăpânirea lor, n-au pătruns decât până la Drajna. Partea aceasta de populaţie, de aici - dinspre noi şi de la noi - e populaţie neaoşă, a strămoşilor noştri.

Asta înseamnă că avem puterea să rezistăm, avem puterea să renaştem din cenuşă. La 9 familii, înseamnă că aveau cam o sută de persoane. O sută de persoane prima dată au făcut o bisericuţă şi au luat măsuri ca să o demonteze repede şi să o urce la munţi, atunci când veneau iarăşi să-i zobească.

Nu mai trăim vremurile acelea. Acum suntem oameni liberi, putem veni la biserică... .

Avem această convingere că dumneavoastră, cei de faţă, înţelegeţi acestea. Înţelegeţi că trebuie să facem ceva. O să citim din Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament, ce s-a făcut la un moment dat când totul s-a pierdut, nu mai era nimic.

Ezdra, spre exemplu - şi citim în carte asta - zice că a găsit, prin fundul unei lăzi, Legea. Nu mai aveau Lege. Şi au scos de acolo Legea lui Dumnezeu, poruncile lui Dumnezeu, scrise pe sul. Şi au început să reamintească poporului.

Asta trebuie să facem şi noi astăzi. Trebuie să scoatem la lumină, nu Evanghelia, că o avem toţi în casele noastre, în Sfânta Scriptură, ci siguranţa Evangheliei, trăirea Evangheliei, dorinţa ca să lucrăm fapta cea bună.

Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu! Amin.

Pr. Nicolae Tănase

Citește mai mult..

Duminica a 10-a după Rusalii. Vindecarea lunaticului

Ev. Matei 17, 14-23

„În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicându-I: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine! Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia.”

Citește mai mult..

Dumnezeu să o ierte pe tanti Maria Moancă (Tiron)

Să fiu o parte din Chicerea reprezintă mai mult decât un privilegiu, reprezintă oportunitatea de a mă fi îmbogățit permanent duhovnicește și de a cunoaște suflete care îmi vor fi toată viața dragi. Un astfel de suflet este și tanti Maria. Draga de ea, nelipsită de la biserică, femeie gospodină, cu o viață atât de ordonată încât nu-ți venea să crezi de unde mai are atâta energie să-și împlinească zilnic, cu sfințenie militărească toate îndatoririle. De câte ori o vizitam îi spuneam să se mai liniștească, să mai lase tot câmpul și treaba și să se îngrijească mai mult de ea. Același sfat cu toții pe care l-am oferit de prea multe ori, dar nu poți ademeni cu odihna un suflet neobosit. 

Eram odată prin sat cu molifta. Frig. Tanti Maria trebăluia, ca de obicei.

- Doamne ajută tanti Maria!

- Doamne ajută, părinte!

- Tanti Maria, ce mai faci matale?

- Bine părinte, cu treaba pe ici pe colea.

- Nu se mai termină treaba?

- Niciodată, părinte!

- Doar când vrem noi, tanti Maria! Dar am o rugăminte. Am găsit o fotografie și nu știu cine sunt oamenii ăștia. Mă ajuți, matale? Poate îi știi. 

Scot telefonul și îi arăt. Pun camera pe modulul „selfie”.

Se uită tanti Maria, simpatică foc. Se încruntă, își focalizează privirea.

- Cine sunt oamenii ăștia frumoși? Întreb eu.

- Noi părinte! Și chicotim amândoi bucuroși.

- Da! Cei mai frumoși!

- Vai părinte! Ai făcut poză! 

- Da! Astea sunt poze de arhivă!

Tanti Maria a fost o femeie rugătoare pentru întreaga sa familie. De câte ori venea la biserică, venea cu două lumânări la mine în timpul Utreniei:

- Doamne ajută, Tanti Maria! 

- Doamne ajută, părinte!

Și începea să-mi spună toate numele celor vii și ale celor adormiți pe care îi pomeneam.

- Pomenește Doamne pe robii tăi: Maria, Ioan, Doina, Raluca, Marina, Radu, Giulia, Sofia, Viorica, Victoria, Vasile, Gheorghe. Și pe adormiții robii tăi: Vergina, Vasile, Ioan, Dumitru, Ana, Anuța, Veta, Natalea, Elena. Dumnezeu să-i ierte și cu drepții să-i odihnească!

I-am învățat pe de rost, atât de frumos rostea numele celor pomeniți, clar și atentă să nu omită pe nimeni. Așa i-am cunoscut toată familia în chip duhovnicesc. Îmi amintesc când i-am cunoscut una din nepoțele, cred că Giulia sau Sofia, nu reușesc să-mi aduc aminte exact. Dar când a venit copila la biserică alături de bunica ei și am aflat cum o cheamă am vrut să-i spun:

- Ai o bunică extraordinară, face atât de multe pentru tine! Se roagă să fii bine, sănătoasă și mereu te pomenește la Sfânta Liturghie! 

M-am oprit. Nu am spus cu voce tare gândurile mele pentru că tanti Maria era smerită, nu se lăuda cu ceea ce face și i se părea firesc să se roage de fiecare dată pentru toți. Dialogul era între ea și Dumnezeu. Nu cred că știau toți cât de mult se roagă să fie sănătoși și bine. Am ales să împărtășesc acest moment intim al sufletului celei ce a fost mamă și bunică în acum pentru că a sosit vremea ca fiecare din noi să ne rugăm pentru ea cu aceeași sârguință cu care și ea se ruga de fiecare dată înaintea bunului Dumnezeu.

Sâmbătă, 24 august, ora 8:00, o vom conduce pe ultimul drum.

Dumnezeu să o ierte!

Citește mai mult..

Cuvintele împrăștiate fără rost nu mai pot fi adunate

O femeie era stăpânită de patima grăirii deșarte. Ea vorbea în dreapta și în stânga de rău pe vecinele ei. Preotul acelei parohii a auzit aceasta și a mers să o cerceteze. În convorbirea dintre cei doi, el i-a spus să ia una din micile ei perne cu fulgi și să o verse în bătătură, ca o mică jertfă materială, și i-a făgăduit mare răsplată duhovnicească. Femeia așa a și făcut. Preotul i-a spus apoi:

– Strânge acum toți fulgii!

− Una ca asta este cu neputință!, i-a răspuns ea.

− Tot astfel tu nu vei putea să aduni nici cuvintele pe care în fiecare clipă le împrăștii din gura ta, nici să întorci înapoi vorbirea ta de rău și bârfa la adresa vecinelor tale!

Femeia a fost uimită de această lecție practică, mai cu seamă când preotul a adăugat că, în ciuda neputinței noastre de a aduna cuvintele pe care le-am spus mai înainte și care zboară, Dumnezeu le adună pe ele și după aceasta ne va osândi în ziua Judecății.

Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011, p. 53-54

Citește mai mult..

De ce mergem la sfânta biserică?

„Nu ne închinăm lui Dumnezeu pentru că El ar avea nevoie de slavă, pentru că ar avea nevoie să se simtă bine, pentru că ar avea nevoie de noi în vreun fel, ci pentru că, în mod inerent, noi avem nevoie de comuniune cu El - acesta este lucrul după care însetăm atât de mult. Firea noastră are nevoie de această comuniune pentru a ne împlini, pentru sănătate duhovnicească, deoarece Dumnezeu nu ne-a creat să fim indivizi izolaţi, ci persoane comunitare, comunicând unii cu alţii, şi în special cu El.

Prin urmare, cultul în context creştin nu constă doar în a-I spune lui Dumnezeu cât de măreţ este sau în a ne face servitorii Săi, ci este predarea totală a persoanei umane Persoanelor divine, primind în schimb viaţa treimică divină, legătura şi unirea creatului cu necreatul, însă fără ca cele două să fuzioneze într-una singură.

Pentru a putea face această unire posibilă, noi, cei care suntem creaţi, avem nevoie de acces la ceva creat care este unit cu Cel Necreat. Numai prin întruparea lui Hristos este posibil acest lucru, deoarece El este şi creat şi necreat, asumându-Şi firea umană creată în Persoana divină necreată. Prin umanitatea Sa putem ajunge la divinitate.

Nu putem atinge divinitatea fără această umanitate. Această legătură ce o stabilim cu Cel Necreat prin creat era simbolizată în timpurile străvechi prin sângele animalelor, însă, odată cu venirea Fiului lui Dumnezeu, este făcută prezentă şi reală prin trupul şi sângele Său. Acestea se fac cu adevărat prezente credinciosului prin anamneză, prin pomenirea care trece dincolo de o simplă amintire şi devine invocare.

Am văzut şi că norma, atât pentru evrei, cât şi pentru primii creştini, era reprezentată de cultul liturgic. Credinţa care implică persoana umană, compusă din trup şi suflet, trebuie să le includă pe ambele. Dintotdeauna a existat un aspect fizic în a fi duhovnicesc, o idee înţeleasă nu doar de evrei şi creştini, ci şi de păgâni şi de aproape orice religie din istoria omenirii. Dumnezeu priveşte şi la forma ce o are cultul nostru, nu pentru că ar avea un „stil" favorit, ci pentru că I ne închinăm conform poruncilor Sale, conform modului în care a creat persoanele umane să comunice cu Cele divine. Pentru ortodocşi, forma pe care cultul o ia nu ţine de gust, ci de ce anume funcţionează cu adevărat potrivit planului lui Dumnezeu.

Pentru ortodocşi, cultul nu este numai ceva practicat de creştini, ci este ceea ce ei înşişi sunt - cu adevărat, el este fiinţa tuturor oamenilor. Numai în cadrul actului de cult persoana umană este cu adevărat ea însăşi. Numai în actul cultic se constituie Biserica cu adevărat. Episcopatul, preoţia şi diaconatul sunt ele însele cu adevărat numai în contextul cultului. Aceste roluri nu sunt de administratori, ci de săvârşitori ai slujbelor dumnezeieşti. în cele din urmă, tot ceea ce fac creştinii ortodocşi are referinţă şi este definit de Euharistie şi de slujbele dumnezeieşti ce o înconjoară. Pentru noi, nu există creştinism fără Euharistie.

Prin urmare, devine limpede că centrul şi apogeul vieţii creştine ar trebui să fie Euharistia, care are profunde implicaţii doctrinare şi eclesiologice. Nu există Euharistie în afara unităţii Bisericii celei una şi nu există nici în afara Ortodoxiei doctrinare, despre care Sfântul Irineu a spus: „Credinţa noastră este în acord cu Euharistia şi Euharistia certifică credinţa noastră".

Motivul pentru care mergem la biserică îl reprezintă cultul. Dacă este posibil să ne gândim la Dumnezeu, să II iubim pe Dumnezeu, să învăţăm despre Dumnezeu şi chiar să lăudăm pe Dumnezeu în afara bisericii - aceste acţiuni putând avea un aspect cultic - deplinătatea cultului se poate afla numai în comunitatea euharistică, al cărei cult nu include doar acele momente când este primită Euharistia, ci întreaga tradiţie liturgică.

Chiar şi atunci când nu ne împărtăşim cu Sfânta Euharistie la slujbă, întregul cult ortodox presupune o viaţă cultică centrată pe Euharistie. Fizicalitatea inerentă a tuturor slujbelor ortodoxe, modul în care ele angrenează trupul, ne pun în contact cu Dumnezeu care S-a întrupat, luând trup. Cultul ortodox nu se rezumă doar la Euharistia primită la Dumnezeiasca Liturghie, ciclul liturgic incluzând şi multe slujbe neeuharistice precum Vecernia, Utrenia şi Ceasurile.

Viaţa duhovnicească ortodoxă creştină cuprinde toate aspectele vieţii, nu doar slujbele bisericeşti, deşi slujbele sunt cele care se află în centrul vieţii. Creştinii ortodocşi văd cu siguranţă pe Dumnezeu în adâncul pădurii, în măreţia şi puterea unui apus, pe vârfurile munţilor şi în nepătrunsele deschideri ale oceanelor. Însă toate acestea ne aduc de fiecare dată la împlinirea deplină a legăturii lui Dumnezeu cu noi prin creaţie, care este Euharistia. Chiar şi Euharistia, cart? Incepe ca grâu şi struguri crescuţi în câmpuri, cuprinde creaţia. Nu este separată de ea.

Cultul autentic necesită comunitate si, deoarece comunitatea este condusă în cult de către o preoţie hirotonită haric, deplinătatea cultului nu poate fi găsită în afara comunităţii. Ar fi ca şi cum un copil, de unul singur, ar insista că el reprezintă o familie. De asemenea, el nu poate deveni o familie nici când va creşte mare, atât timp cât este de unul singur. Precum viaţa de familie necesită o familie, cultul ortodox implică întotdeauna o comunitate. Iar precum o familie are nevoie de părinţi, Biserica are nevoie de preoţii săi. Toate aceste elemente lucrează împreună pentru a ne aduce în comuniune cu Hristos, iar prin El şi în El, cu Tatăl Său şi cu Sfântul Duh.

Deci, de ce ar vrea cineva să meargă la biserică? Creştinii ortodocşi merg la biserică pentru a intra în legătură directă cu Dumnezeu - nu pentru că nu ar fi de găsit altundeva în creaţie, ci pentru că El poate fi cunoscut cel mai mult în cultul pe care l-a rânduit şi, într-un mod unic, în Euharistie.

Dacă este să căutăm Euharistia şi întreaga spiritualitate ortodoxă care o înconjoară, avem nevoie să ştim care este cea mai bună cale pentru a o găsi. Astfel, ne întrebăm: In cine ne putem încrede?”

Extras din cartea Pr. Andrew Stephen DAMICK „Să facem cunoștință cu Dumnezeu”, Editura Doxologia

Citește mai mult..

Maica Domnului: femeia care a deschis porţile fericirii, libertăţii şi veşniciei în lume

Rugaţi-vă cu încredere la Maica Domnului, dar să nu încetaţi de a fi cu focul aprins în inimă pentru Hristos

„Am cea mai mare mulţumire către nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, că ne-a dat şi am cunoscut ca mijlocitoare pe Maica Domnului, apărătoarea desăvârşită a vinovaţilor. Spre a ne schimba viaţa ne trebuie numai o voinţă tare şi o încredere mare în mila Maicii Domnului şi în atotputernicul ei ajutor.

Mi-am aprins sufletul de bucurie, dăruindu-mă rugăciunilor Maicii Domnului, apărarea neajunsă a noastră, a celor slabi.

Nu m-am despărţit de nădejdea şi puterea harului divin, şi cu mare frică vă spun de bucuria ce vreau s-o am, având pe Preasfânta, Preascumpa, Preaputernica mijlocitoare, Maica Domnului, la care nu va nădăjdui nimeni în zadar.

Niciun păcătos, oricât de mare ar fi, să nu se piardă, că Maica Domnunului îl apără.

Este bine pentru oricare dintre noi să-şi îndrepte inima şi să-şi însuşească o aleasă evlavie, discretă şi nădăjduită către Maica Domnului. Apoi, mereu, cu bucuria în inimă, să se recunoască a-i fi un fiu iubitor şi nevinovat şi Maica Domnului îi va arăta cu prisosinţă cât de mult se va bucura a-i fi Mamă.

Ce vreţi un dar mai mare ca acesta? Neamul omenesc a dat în dar cerurilor pe Maica Domnului ca fire omenească şi L-a primit în dar pe Hristos. Desăvârşirea desăvârşirilor…

Ne închinăm Maicii Domnului, ne rugăm Maicii Domnului, ca să se mijlocească pentru noi. Să purtăm în inimă pe Preasfânta Maica Domnului, căreia nimic nu-i este cu neputinţă.

Daţi-vă seama că destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Maria, libere: „Fie mie după cuvântul Tău” (Luca 1, 38).

Şi s-a schimbat destinul întregii omeniri, şi chiar al lui Dumnezeu în lume.

Maica Domnului este o femeie care a deschis porţile fericirii, libertăţii şi veşniciei în lume.

„Prea-înţeleptul mărturisitor al adevărurilor dumnezeu-omeneşti despre Prea-Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sfântul Chiril al Alexandriei, a spus despre ea că este «sfânta Biserică». Sfântul Chiril a stabilit o legătură între persoana Prea-Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi noţiunea de Biserică – τὴν ἔννοιαν τῆς Εκκλησίας.

Este de neconceput Biserica, şi nu poate exista, fără Prea-Sfânta Mamă (Maică) a lui Hristos Mântuitorul nostru. Prea-Sfânta Născătoare de Dumnezeu este Biserica şi Biserica este Prea-Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Când este numită «Născătoare de Dumnezeu» (Theotokos), este cuprinsă întreaga părere despre Biserică, pentru că tot ceea ce este exprimat prin «Născătoare de Dumnezeu» în persoana pururea-fecioarei Maria, este toată dumnezeiasca taină a Persoanei lui Iisus Hristos. Da, da, da: fără Prea-Sfânta Născătoare de Dumnezeu nu ar mai fi existat Dumnezeu-Omul, mai exact nu ar mai fi existat Mântuitorul, mai exact nu ar mai fi existat Biserica, nu ar mai fi existat nici mântuirea şi nici îndumnezeirea şi, prin urmare, de asemenea, nici întreimificarea.„

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, -2001, p. 241.

Citește mai mult..

Împreună pentru veșnicie: Lucian și Mădălina Simona

Duminică, 19 august, am avut bucuria de a trăi un eveniment rar, ce-i drept, în parohia chicireană: o cununie! Plin de emoție am pregătit totul ca la carte, am așezat tot ce trebuie, am pus cununiile, Sfânta Evanghelie, sfeșnice, tot! Gata! Să vină mirii! 

Așteptăm, ne mai uităm pe rânduială, că deh.. atât de multe au fost că de fiecare dată parcă e prima cununie. Nu-i nimic, nu le mai zic mirilor că am probabil tot atâtea emoții ca și ei. Timpul trece, ajunge și alaiul. Se aud lăutarii! Sper să nu intre în curte. Doamne dă-le lăutarilor chef de odihnă și gânduri pline de lămâi trompetistului să nu cânte și în curtea bisericii. Nu că aș avea ceva împotriva cântărilor de nuntă, dar nu sunt tocmai de acord cu amestecarea spațiilor. Delimitarea sacrului de profan trebuie să aibă loc undeva, iar la Chicearea începe undeva de pe la poartă. Bunul Dumnezeu totuși a dat gând bun! Nenea Vasile se uită pe geam, la fel și Costică (dascălul meu). 

-Cum e, Costică? Vin? Nenea Vasile, se vede ceva?

-Acum intră în curte! (Răspund amândoi).

-Perfect! 

Arunc repede un ochi pe începutul rânduielii. Emoții. Mireasa spre nord, mirele la sud... nașii acolo.. Bun! (Zic în gândul meu). Sunt pregătit! 

Intră mirii. Rămân blocat. Nu-mi vine să cred ochilor! Oare ce s-a întâmplat? Deja simt cum se întreabă cititorul. :)

Am văzut printre cei mai frumoși oameni pregătiți de nuntă. Atât mirii, cât și nașii, toți la înălțime. Oricât aș încerca să va explic, mai bine voi lăsa câteva fotografii să vorbească de la sine. 

Pe undeva poporul românesc are o șansă adevărată de a-și reveni din tot. Dar nu este momentul să vorbim despre aceasta. Să nu ne uităm niciodată identitatea și cine suntem. A ne dilua înseamnă a ne pierde, a ne rătăci întru totul. 

Felicitări mirilor Lucian și Mădălina Simona pentru pasul făcut! Să aveți parte numai de bucurii și împliniri și împreună să progresați permanent pe cărarea mântuirii! 

Deopotrivă alese felicitări și nașilor Dragoș Andrei și Roxana Georgiana pentru pasul făcut și pentru asumarea unei importante responsabilități duhovnicești!

Fiți binecuvântați pe drumul pe care ați pășit împreună!

Citește mai mult..

Întru mulți și binecuvântați ani sărbătoriților noștri din această perioadă!

În acestă perioadă am avut bucuria de a celebra ziua de naștere a doamnei Mariana Savin și a domnului Dănuț Bârzu, consilier bisericesc, care deși departe de patria natală, a fost prezent la sfânta biserică prin jumătatea lui.

Bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă dăruiască mântuire, întru toate bună-sporire, iar de la noi tradiționalul: „la mulți și sănătoși ani”!

Citește mai mult..

Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii). Sfânta Evanghelie

Ev. Matei 14, 22-34

„În vremea aceea Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Și făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.”

Citește mai mult..

Neascultarea și unde poate duce ea

„La Sfânta Ana trăia un stareţ cu ucenicul său. Aces­ta adeseori făcea neascultare. Odată, în ajunul unei sărbători a Maicii Domnului, ucenicul i-a spus stare­ţului:

– Părinte, mă duc să pescuiesc, poate voi prinde vreun peşte ca să mâncăm, căci mâine este praznicul Maicii Domnului.

– Fiul meu, îi spuse stareţul, vecinii noştri sunt pescari şi s-au ostenit toată ziua, dar nu au prins nici un peşte. Dacă Maica Domnului ar fi vrut să mâncăm peşte, ar fi prins şi ne-ar fi adus şi nouă. Să nu mergi la pescuit!

– Nu, părinte, îi spuse din nou ucenicul, eu voi merge să pescuiesc.

– Să nu mergi, repetă stareţul.

– Ba da, voi merge, a spus ucenicul şi a plecat.

Atunci stareţul s-a gândit că ucenicul lui se află în neascultare. „Dacă i se întâmplă vreo ispită? Nu cumva să alunece în mare”. De aceea a intrat în chilia lui şi a început să facă rugăciune pentru ucenicul său.

Ucenicul merse la mare, aruncă undiţa şi simţind că s-a prins ceva în cârligul ei, trase cu putere. Deodată ieşi un arap cu totul negru, cu ochi sălbatici, gata să se năpustească asupra monahului, dar o putere nevăzută îl ţinea. Acela tremurând, a luat-o la fugă, iar diavolul a alergat în urma lui până la Sfânta Ana la chilia sa. Când au ajuns acolo, diavolul i-a spus cu mânie: Bre, călugăre, nu pot să îţi fac nimic, căci din clipa în care ai plecat, stareţul tău face rugăciune pentru tine; altfel te-aş fi înecat în mare. În mare te-aş fi înecat”.

Iată unde duce neascultarea.”

Ierom. Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 187

Citește mai mult..

Tineri în acțiune în parohia noastră

Postul Adormirii Maicii Domnului reprezintă unul dintre cele mai importante posturi de-a lungul anului bisericesc. Pe lângă rugăciune, este perioada în care cu precădere ne îngrijim de suflete noastre, aducându-ne aminte de postul pe care Sfânta Fecioară Maria l-a ținut pregătindu-se de întâlnirea cu Fiul său și Dumnezeul nostru. În parohia noastră acesta a fost marcat de o acțiune social-filantropică în care s-au implicat tinerii Vlăduț Cobuleanu și Beatrice Nastasă, reușind să aducă un zâmbet de bucurie enoriașilor noștri. Îi felicităm pe această cale pentru implicarea activă în viața parohiei! Fie ca permanent să rămânem cu toții cu zâmbetul pe buze și cu Hristos în suflet!

Citește mai mult..

La mulți și binecuvântați ani sărbătoriților noștri din această perioadă!

Recent am avut mai multe evenimente frumoase, cu mulți sărbătoriți. Începând de la zile de naștere, onomastici și până la aniversarea a 25 ani de cununie a familiei Năstase Vasile și Elene, realizăm că fiecare etapă a vieții reprezintă o binecuvântare de sus revărsată din abundență peste noi!
Fie ca bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze pe fiecare în parte și să vă călăuzească în permanență pașii numai pe calea mântuirii!!

Întru mulți și binecuvântați ani!!

Citește mai mult..

Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulțirea pâinilor). Sfânta Evanghelie

Ev. Matei 14, 14-22

„În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus, însă, le-a răspuns: N-au trebuință să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Și El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Și poruncind să se aşeze mulțimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, și privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Și îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.”

Citește mai mult..

Schimbarea la față a Mântuitorului. Sfânta Evanghelie

Ev. Matei 17, 1-9:

„În vremea aceea a luat Iisus cu Sine pe Petru și pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor și a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu Dânsul. Și, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, vom face aici trei colibe: Ţie una, și lui Moise una şi lui Ilie una. Dar, pe când el vorbea, un nor luminos i-a umbrit şi, iată, glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; de Acesta să ascultaţi! Şi auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte tare. Dar Iisus S-a apropiat de ei și, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi! Și, ridicându-şi ochii lor, nu au văzut pe nimeni decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului va învia din morți.”

Citește mai mult..

Duminica a 7-a după Rusalii, a vindecării a doi orbi și un mut. Predica Pr. Ilie Cleopa

„Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". (Slujba aghiazmei mari)

Astăzi, când Sfânta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvârșite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și anume vindecarea a doi orbi și a unui demonizat și mut, m-am gândit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu și de sfinții Lui. Dacă veți asculta cu luare aminte, veți înțelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu și cele ale sfinților.

Să știți că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită și înțelegerea lui este neajunsă de minte. Deosebirile minunilor Lui, față de cele făcute de sfinți sunt acestea: Dumnezeu Cel în Sfânta Treime-închinat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, precum: răpirea lui Enoh la cer (Facere 5, 24; Evrei 11, 5); amestecarea limbilor (Facere 11, 7); orbirea locuitorilor Sodomei (Facere 19, 11); prefacerea femeii lui Lot în stâlp de sare (Facere 19, 26); glasul ceresc în rug (Ieșire 3, 2-5); toiagul lui Moise prefăcut în șarpe (Ieșire 4, 2-4); mâna lui Moise acoperită de lepră (Ieșire 4, 6-7); prepelițele (Ieșire 16, 13); glasul Domnului în Sinai (Ieșire 20, 22).

Dumnezeu a făcut minuni mărite și înfricoșate, care nu s-au mai săvârșit în tot pământul și neamul (Ieșire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roșie (Ieșire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).

Iată și câteva minuni făcute în legea Harului; Pogorârea Sfântului Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16); glasul din cer la botezul lui Iisus (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22); glasul Tatălui din cer la Schimbarea la Față a Domnului (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); întunericul și semnele la moartea lui Iisus Hristos (Matei 27, 45, 51-53; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45); Catapeteasma bisericii ruptă (Marcu 15, 38); limbile de foc la Cincizecime și darul vorbirii în limbi (Fapte 2, 2-3); eliberarea Apostolilor din închisoare (Fapte 12, 8-9) și multe altele.

Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui și lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui (Ioan 5, 17). Minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche. Dar și sfinții au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfânt. Însă ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu. Pentru că sfinții nu au săvârșit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut și face Dumnezeu pururea. Apoi sfinții au luat darul facerii de minuni numai prin post și rugăciune multă către Dumnezeu (Ieșire 24, 18; 34, 28; Deuteronom 9, 18; Luca 2, 37; Fapte 10, 30; 14, 23).

Mântuitorul a făcut minunile cu a Sa poruncă și datorită puterii Sale (Ioan 19, 11; 5, 17; 19, 21-26). El a făcut minuni pe care nimeni din oameni nu le-a mai făcut (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 21, 25), pe când sfinții au făcut minuni numai prin darul și puterea primită de la Dumnezeu (Fapte 3, 12). Apoi sfinții au făcut minuni la porunca lui Dumnezeu (Ieșire 4, 3; 6, 7; Numerii 20, 8-9).

Dumnezeu însă nu primește poruncă de la nimeni ca să facă minuni, ci toate câte voiește le face în cer și pe pământ (Psalmi 76, 13; 85, 9; 113, 11).

Minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost profețite mai înainte de Duhul Sfânt prin gura sfinților Săi prooroci. Așa de exemplu marele prooroc Isaia prin Duhul Sfânt a arătat că Mântuitorul va lumina orbii, va da auz surzilor, va da grai muților și vedere orbilor, zicând: "Atunci va sări șchiopul ca cerbul și limpede va vorbi limba gângavilor". Iarăși zice despre dezlegarea celor legați de duhuri necurate și pentru cei orbi că “va deschide ochii orbilor, și va scoate din legături pe cei legați“ (Isaia 35, 5; 42, 8). Minunile sfinților s-au făcut cu un scop anumit când a binevoit Dumnezeu și unde a voit El (Ieșirea 7, 20-21; Fapte 1, 16; II Petru 1, 21).

Vedem iarăși că sfinții au făcut minuni puține, iar Mântuitorul ca Dumnezeu a făcut tot felul de minuni pe care nimeni din oameni nu le-a putut face (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 15, 24). Toate minunile sfinților au fost făcute nu prin puterea lor, ci de Dumnezeu prin ei, ca să se împlinească cuvântul Scripturii care zice: “Sfinților care sunt pe pământul Lui minunate a făcut Domnul voile Sale întru dânșii“ (Psalmi 15, 3). Sfinții au făcut minuni și ei, ca să arate puterea lui Dumnezeu, precum scrie: “Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui, Dumnezeul lui Israel“ (Psalm 67, 36).

Să știm că Dumnezeu a făcut, face și va face tot felul de minuni în vecii vecilor, atât în cer și pe pământ. În schimb, sfinții pot face minuni și pot prooroci numai când voiește și unde voiește Dumnezeu. Vedem că sfinții Apostoli, care luaseră de la Dumnezeu darul și puterea de a face minuni n-au putut scoate duhul cel rău din omul lunatic când au voit ei (Matei 17, 16; Marcu 9, 20). Sfântul prooroc Elisei, măcar că luase de la Dumnezeu dar îndoit de a face minuni mai mari decât Ilie proorocul, n-a cunoscut scârba cea mare a femeii sunamitence, căreia îi murise copilul pentru că Domnul a ascuns de la el lucrul acesta (IV Regi 4, 27).

Vedem iarăși că Sfântul Antonie cel Mare, care luase de la Dumnezeu darul facerii de minuni în diferite împrejurări, n-a putut scoate duhul cel rău din femeia îndrăcită, măcar că s-a nevoit mult cu post și rugăciune. Pe acest duh rău l-a scos ucenicul său, Sfântul Pavel cel simplu. Sfântul Antonie n-a cunoscut pe diavolul cel viclean care se prefăcea că este om păcătos și că vine să se pocăiască (a se vedea Viața Sfântului Antonie cel Mare, în 17 ianuarie).

Creștinismul este una din marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pământ

V-am vorbit pe scurt despre minunile lui Dumnezeu și despre minunile sfinților și am arătat că darul facerii de minuni se dă de Dumnezeu numai celor desăvârșiți, cui voiește și cât voiește El. Prin minuni Dumnezeu Își arată atotputernicia, bunătatea și iubirea Sa față de oameni și de întreaga creație. Scopul pentru care Dumnezeu și sfinții Săi fac minuni este preamărirea numelui Său în cer și pe pământ, întărirea și apărarea dreptei credințe în lume, călăuzirea și mântuirea oamenilor, și izgonirea duhurilor răutății dintre noi.

Minunile arată în chipul cel mai convingător și direct că Dumnezeu este Creatorul și Stăpânul întregii lumi, că El are milă de oameni și așteaptă pocăința lor și că dă aceeași putere de a face minuni tuturor celor ce se tem de dânsul. Iar dacă oamenii se îndoiesc de Dumnezeu chiar când se află în fața unor adevărate minuni, înseamnă că mântuirea lor este în mare primejdie.

Dumnezeul nostru este Dumnezeul minunilor, iar minunile sunt semnul văzut al puterii și iubirii Sale. Căci credința în Dumnezeu dacă nu săvârșește minuni, nu este adevărată. Despre aceasta spune și proorocul David: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu care faci minuni“ (Psalm 76, 13). Și în alt psalm zice: “Dumnezeul nostru în cer și pe pământ toate câte a voit a făcut“ (Psalm 113, 11). De aceea cel ce se împotrivește minunilor sau se îndoiește de adevărul lor, acela tăgăduiește Sfânta Scriptură, tăgăduiește Revelația divină și pe Însuși Dumnezeu și nu se poate mântui pentru că nu duce nici un suflet în împărăția lui Dumnezeu. Or, credința creștină și revelația divină sunt întemeiate și întărite de minuni, adică de fapte și lucruri supraomenești săvârșite de Dumnezeu mai presus de mintea și înțelegerea noastră. Prin minuni se slăvește Cel Preaînalt, iar oamenii se întăresc în credință și se mântuiesc.

Să știți, frații mei, că minunile s-au făcut veșnic: și înainte de întemeierea lumii, și înainte de darea Legii, și înainte de venirea lui Hristos pe pământ, și după întruparea Cuvântului și astăzi se fac minuni și în veci se vor face și nu vor înceta niciodată. Cele mai mari minuni ale lui Dumnezeu însă, sunt două: crearea lumii văzute și nevăzute din nimic, numai prin cuvânt și înnoirea lumii prin întruparea, nașterea Domnului din Fecioara Maria și învierea Lui din morți, ce nu pot fi înțelese de noi oamenii.

Ce este universul în negrăita sa frumusețe și ordine, dacă nu o mare minune a Creatorului care uimește până și pe îngeri? Ce este omul, atât de minunat creat, dacă nu o nepătrunsă minune a Creatorului? Ce este creștinismul care a biruit păgânismul și pe diavol dacă nu cea mai mare minune a lui Hristos înviat din morți? Din sângele Domnului răstignit pe Golgota și din lumina Sfântului Mormânt a răsărit o lume nouă, o Biserică nouă și o lege nouă mărturisită și apărată de două mii de ani prin jertfa a nenumărate milioane de creștini apostoli, ierarhi, martiri, sfinți și drepți.

Într-adevăr, creștinismul este una din marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pământ. Căci Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, iar Fiul S-a jertfit și Sfântul Duh a făcut să se vestească cuvântul și să lucreze mântuirea neamului omenesc. Zadarnic s-au ostenit dușmanii lui Hristos să biruiască Biserica, să înlocuiască Evanghelia și să înfrângă creștinismul. Lupta a fost și este crâncenă, potrivnicii tot mai mulți, jertfele tot mai mari, dar și creștinismul tot mai tare și de nebiruit, pentru că la cârma Bisericii se află Domnul nostru Iisus Hristos înviat din morți.

Mulți cer ajutor și așteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puțini sunt pe care îi miluiește și le ascultă rugăciunea

Fiecare dintre noi am văzut în viață unele minuni și fapte mai presus de mintea noastră, săvârșite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales când suntem bolnavi, în fața morții sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi și să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operație, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfântul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumânări și spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului și sfinților Lui necazul nostru, cu speranța că ni se va îndeplini cererea. Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaștem nevrednicia și să ne întrebăm cu smerenie: "Doamne, oare sunt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sunt vrednic să faci o minune atât de mare cu mine cel plin de păcate?"

Mulți cer ajutor și așteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puțini sunt pe care îi miluiește și le ascultă rugăciunea. Și aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie spre folos și mântuire sau pentru că sunt nevrednici de ajutorul lui Dumnezeu și al sfinților Lui din cauza păcatelor care îi stăpânesc. De aceea cerem mult, dar primim mai puțin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credința tare și se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi și cu post. Domnul miluiește și sfinții ajută cu rugăciunile lor mai întâi pe acei care sunt milostivi în dragoste și-și cresc copiii în frică de Dumnezeu. Pe aceștia îi miluiește mai mult. Cu aceștia face adevărate minuni, pentru că au credință mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult și au inimă smerită.

Să cerem lui Dumnezeu mai întâi iertarea păcatelor și mântuirea sufletului, apoi să cerem cele pământești. Să învățăm a ne ruga cu credință, având drept pildă pe cei orbi vindecați din Evanghelia de astăzi. Că aceia mergeau după Mântuitorul și strigau cu credință: Miluiește-ne pe noi, Fiul lui David! Iar dacă Domnul ne va întreba ca și pe aceia: Credeți că pot să fac Eu aceasta?, noi să răspundem din toată inima: Da, Doamne! Credem că Tu ai făcut cerul și pământul! Credem că Tu ai creat pe îngeri și pe oameni! Credem că Tu Te-ai întrupat din Fecioară și ai înviat din morți, pentru a noastră mântuire! Credem în Evanghelie și în puterea Sfintei Cruci! Credem în mila și minunile Tale! Revarsă mila și harul minunilor Tale peste noi toți, ca să Te slăvim și să Te lăudăm în veci. Amin.

Citește mai mult..

Duminica a 7-a după rusalii. Sfânta Evanghelie

Ev. Matei 9, 27-35:

„În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.”

Citește mai mult..