Istoricul capelei cu hramul „Sfântul Dumitru”, filiala Chicerea, comuna Stănița
Pe o lungime de aproape 2 kilometri, pe șoseaua care leagă comuna Stănița de comuna Dagâța, cu casele presărate, umplând unele din adânciturile locului și îmbrăcând alte ridicături, formând astfel pâlcuri de case, ici mai îngrămădite una în alta, dincolo mai deșirate, de parcă ar fi un convoi dezorganizat, se întinde satul, care poartă numele de „Chicerea”.
Locuitorii acestui sat sunt de origine din satele Stănița și Poienile Oancei, cu care se înrudesc în mare parte. Despre timpul cât s-au făcut cele dintâi așezări de case, nu se mai știe nimic, totuși se crede a avea o vechime de aproximativ 150 ani.
Satul face parte din comuna Stănița, de care îl desparte o distanță de aproximativ 3 kilometri.
Este filia parohie Stănița.
În sat se află școală, unde frecventau copiii până în clasa a IV-a.
Locuitorii, în număr de 135 de capi de familie se ocupă cu agricultura, fiind membri ai Cooperativei Agricole locale.
Terenul, fiind în mare parte deluros, are mari porțiuni de livezi cu pomi fructiferi care au început a da rod.
Până în anul 1940 credincioșii satului, care în unanimitate sunt ortodocși, frecventau mai întâi biserica din Stănița, iar mai pe urmă, biserica de la Piscu Rusului, care este la o distanță mai apropiată de Chicerea.
Depărtarea prea mare a satului Chicerea de biserica din Piscu Rusului, cum și calea anevoioasă pe vremuri zlotoase toamna și iarna, a determinat pe credincioși să-și aibă în satul lor, cel puțin cimitirul pentru îngroparea morților.
Astfel, începând cu anul 1930, s-a ajuns la înființarea cimitirului pe terenul cedat parte gratuit, parte cumpărat de unii credincioși de la stăpânii terenului.
Principalul deținător al terenului de care depindea cedarea întregului teren era enoriașul Dumitrache Tiron, rămas ca un fel de ctitor care ca om bătrân, cu greutate în cuvânt, a convins pe toți stăpânitorii din acest punct să cedeze terenurile de care era nevoie.
Îndată după aceasta s-a trecut la adunarea materialului lemnos de la săteni pentru încropirea unei clopotnițe. Până să se înceapă această construcție mică au trecut mulți ani, astfel că abia în anul 1940 s-a construit clopotnița pe furci de stejar și paiantă, ca un fel de casă țărănească, cu o singură cameră unde se adăposteau obiectele trebuincioase înmormântărilor, ca: felinare, prapuri, sfeșnice, etc., cu o turlă deasupra, unde s-a instalat un clopot.
Acoperișul este din șindrilă. Meșterii lemnari au fost N. Leancă și I. Juverdeanu. Clopotul a fost donat de enoriașii Dumitru Giosanu cu soția Mărioara și C. C. Lițcanu cu șotia Elena.
Ostenitorii mai deosebiți pentru construirea clopotniței au fost localnicii C. C. Tiron și Vasile Nastasă.
După 1944 s-a început oficierea slujbelor de Utrenie în această încăpere, iar în 1948 s-au făcut aranjamentele respective prin lărgirea locașului de închinare al capelei și separarea Sfântului Altar, astfel încât să fie posibilă oficierea Sfintei Liturghii. La această lucrare au contribuit cu muncă manuală C. C. V. Tiron din Chicerea, Ioan Bezede, Dumitru Bezede și Pavel Lițcanu din Stănița și cu modesta contribuție bănească a tuturor enoriașilor din Chicerea.
În noiembrie 1948, capela s-a sfințit de delegatul P.S. Episcop P.C. Părinte consilier I. Bucevschi.
Capela are ca hram Sfântul Mucenic Dimitrie.
În interior este văruită, catapeteasma este formată din câteva icoane vechi de la vechea biserică din Stănița.
Este dotată cu cele trebuincioase cultului divin, dar nu mai corespunde spațiului trebuincios celor 135 capi de familie ai filiei, mai ales la sărbătorile mari, când se adună mulți credincioși.
La această capelă se poate ajunge cu trenul de la Roman, pe linia Roman – Buhăiești, halta Piscu Rusului, de unde se merge cu piciorul prin pădure circa 2 kilometri.
Paroh,
Pr. Ionescu
0 comments :
Trimiteți un comentariu