Jurnal de epidemie 4 - raport de activitate

Aproape toată perioada Postului Mare (mai precis de când au început restricțiile) și până în prezent (cine știe până când) a curs învăluită în sentimente greu de pus în cuvinte. Încet, încet ne-am făcut planuri. Ne-am organizat și am reușit să facem câteva lucruri frumoase pentru parohia chicireană. 

În câteva cuvinte aceasta este activitatea din parohia noastră pe toată perioada restricțiilor:

1. Încă de la început, cu mijlocirea Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanlui și Bacăului am donat măști de protecție 
2. O a doua serie de măști reutilizabile a fost dăruită oamenilor din parohia cu ajurul familiei Rogoz Ioan și Carmen (Stylar Tailor)
3. Am pregătit Altarul de vară pentru săvârșirea Sfintei Liturgiii în exteriorul bisericii (mulțumim familiei Mardare Vasile alături de copiii săi)
4. S-a înființat o bancă de alimente neperisabile cu făină de grâu, ulei, zahăr, orez, paste făinoase (mulțumiri familiei Năstase Vasile și Elena pentru sacul de făină și tuturor celor cu suflet care au ajutat din puținul lor pentru realizarea acestui proiect)

Citește mai mult..

Acatistul Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul

Rugăciunile începătoare:

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni ești și toate plinești, Comoara bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă…, Și acum…

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean.

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse, Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

Citește mai mult..

Despre milostenie

Întru aceasta să cunoașteți, fiilor, cât de mare lucru este milostenia, pentru că şi în acest veac ajută şi întru cel de dincolo, de bucurie duhovnicească umple, spre Dumnezeu apropie şi asemenea cu îngerii ne face. Că despre ea se zice în Scriptură: „Faceți milostenie, ca şi vouă să vă fie milostiv Domnul. Dați, zice, şi vi se va da vouă. Că scris este: Pe focul cel aprins îl stinge apa, iar milostenia curățește păcatele.”

Şi iarăși zice: „Să ascundeți milostenia în sânurile săracilor, că aceștia se roagă pentru voi." Şi iarăși, ne învață pe noi, bunul Dumnezeu, zicând: „Dacă ai îndestulare multă, apoi mult să dai, iar dacă ai mai puţin, apoi după putere să te sârguiești a da cu bucurie." Că, fraților, mare este puterea postului şi a primirii de străini, precum se scrie: "Cela ce primește pe prooroc în nume de prooroc, plata proorocului va lua şi cela ce primește pe cel drept, în nume de drept, plata dreptului va lua."

Deci, acestea să ne fie știute, iubiților frați, şi să ne silim a face mai ales milostenie, care este vârful tuturor bunătăților, ca să câștigăm viața cea veșnică, intru cereștile lăcașuri, Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea.

(Proloage, luna martie, ziua 11, Întru această zi, cuvânt al Sfântului Grigorie, despre milostenie)

Citește mai mult..

Nu este de ajuns să te spovedești, trebuie să te și împaci cu cel cu care te-ai certat

Acum ceva timp am înțeles, cu ajutorul lui Dumnezeu, că nu putem să ne apropie de Hristos dacă nu ne împăcăm cu toți oamenii din viața noastră. Nu putem să înaintăm duhovnicește, să lepădăm patimile, să simțim pe Duhul Sfânt în inima noastră dacă nu ne împăcăm cu cei pe care i-am supărat.

Noi ca oameni trăind în societate întâlnim zilnic fel de fel de persoane. De când ne trezim și până seara întâlnim străini, cunoscuți, colegi, amici, prieteni sau persoane din familie. Cu fiecare interacționăm... pe unii îi avem la inimă pe alții nu. Pe unii îi invidiem, pe alții îi apreciem. Pe unii îi disprețuim, pe alții îi ajutăm, și față de fiecare afișăm o atitudine: rece, neutră, prietenoasă, caldă sau iubitoare. Nu putem rămâne indiferenți total față de omul din fața noastră.

Chiar și când cumperi ceva de la supermarket îi transmiți vânzătorului starea ta, și el îți transmite duhul lui... starea lui sufletească.

Aș avea curajul să spun că starea mea sufletească din acest moment este cumulul stărilor sufletești pe care eu le-am trăit în întâlnirile cu toate persoanele de pe drumul vieții mele. În acest șir de persoane intră bineînțeles și Dumnezeu ca Treime de Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Și cu El am vorbit, și față de El m-am raportat cald, rece, indiferent, smerit, mândru, nerecunoscător sau în alt fel.

De fapt, ce este starea omului, dacă nu suma bucuriilor și întristărilor sufletești pe care le-a avut în relația cu oamenii și cu Dumnezeu?

Având acest lucru în minte, trebuie să înțelegem că spovedania nu este un act magic de ștergere instantanee a păcatelor prin care omul păcătos devin instant sfânt. Înainte ca duhovnicul să ne asiste la mărturisirea păcatelor noastre, el se roagă lui Dumnezeu pentru a ne pregăti pentru această stare de mărturisire, citindu-ne „molitfa”. Iată ce spune la final una din rugăciuni:

„...împacă și-l unește pe dânsul cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos, Domnul nostru, cu Care împreuna Ți se cuvine stăpânire și mare cuviință în veci. Amin. ”

Vedeți cum preotul îl roagă pe Dumnezeu să ne împace și să ne unească iarăși cu Biserica. Dar cine este Biserica? Biserica suntem noi toți, creștinii botezați în numele Sfintei Treimi. Dar care creștini? Din parohia noastră? Nu numai. Din orașul nostru? Nu numai. Din Patriarhia Română? Nu numai. Ci din toată Biserica Ortodoxă de pe întinsul Pământului.

De fapt preotul Îl roagă pe Dumnezeu să ne unească pe noi cu toți cei pe care noi i-am supărat sau i-am tratat rece, indiferent, sau chiar disprețuitor sau batjocoritor. Păcatul meu afectează întreaga lume, nu doar pe mine și pe apropiații mei. Dacă stai și analizezi bine fiecare faptă a ta vei observa că toți oamenii de pe pământ vor fi influențați într-o anumită măsura de faptele tale, ba chiar tot Universul, toată creația.. Sfinții Părinți au zis asta de sute de ani, iar astăzi și fizica cuantică dă mărturie despre același lucru.

Observați cum preotul la Spovedanie ne îndeamnă să ne împăcăm și să ne unim cu cei cu care ne-am certat sau ne-am despărțit prin răutate. Căci rugăciunea adresată de el lui Dumnezeu are și rol pedagogic de a ne trezi nouă conștiințele.

Păcatele noastre ne țin departe unii de alții. Gândurile noastre rele și egoiste ne despart de ceilalți. La spovedanie nu venim ca la un magician, deși Dumnezeu poate face orice, ci venim să-i mărturisim lui Dumnezeu că am greșit, că ne-am certat cu aproapele și că nu avem putere să ne cerem iertare, sau să dăm ochii cu respectivul om. La Dumnezeu venim să-i cerem ajutor pentru a-ne împăca cu aproapele nostru.

Spovedania nu te scutește de a te împăca iarăși cu aproapele tău. Nicidecum. La Taina Spovedaniei ne cerem iertare, recunoaștem greșeala, cerem sfat și punem început bun pentru a nu mai greși. La Spovedanie primul pe Duhul Sfânt în inima noastră și prin el mergem să ne împăcăm cu cei pe care nu i-am suportat.

Dacă doar ne spovedim fără a ne împăca cu celălalt, atunci rămânem în egoismul nostru, refuzăm să ne smerim, refuzăm să iertăm și să iubim. Și atunci Duhul lui Dumnezeu pleacă de la noi, inima se întristează și starea noastră generală va fi una apăsătoare.

Iată de ce de multe ori ne întrebăm de ce nu suntem fericiți, deși mergem la Biserică, facem rugăciuni, ne spovedim, ne împărtășim, dăm milostenie, citim din cărțile sfinte și multe altele. Pentru că toate eforturile noastre nu au ca scop împăcarea cu Dumnezeu și cu aproapele nostru.

Orice facem noi zilnic, de la servici până la cele mai intime momente în familie sunt de fapt modalități prin care învățăm să ne împăcăm și să ne unim cu oamenii.

Viața omului pe pământ este o continuă luptă de a iubi și de a fi iubit de cât mai mulți oameni, și de a fi toți împreună.

La fel este și cu primirea Sfintei Euharistii. Degeaba ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos dacă nu ne împăcăm cu aproapele. Ba mai mult, Hristos Domnul a zis că nu primește darurile noastre la altar de pâine și vin (ca El să le transforme în Trupul și Sângele Său) dacă știm că suntem certați cu cineva:

„Deci, dacă îți vei aduce darul tău la altar şi acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâșul tău degrabă, până ești cu el pe cale, ca nu cumva pârâșul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniță.” (Matei 5, 23-25)

Hristos Domnul nu va lucra în noi dacă noi de bună voie nu vrem să ne împăcăm cu toți oamenii pe care i-am supărat sau care ne-au supărat.

Toate Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe nu sunt acte magice ci lucrarea Domnului Hristos în viața noastră, și Domnul nu ne va da bucurie în inima atât timp cât trăim în egoism și indiferență faţă de celălalt. Când ne deschidem față de omul de lângă și Hristos se deschide către noi. Cu cât iubim mai mult aproapele cu atât Dumnezeu ne va iubi mai mult pe noi. Și invers, cu cât vrem să iubim aproapele cu atât Dumnezeu ne va da putere să-i iubim pe cei față de care suntem indiferenți.

Asceza (lupta duhovnicească) în Biserica Ortodoxă nu este altceva decât trepte de iubire către aproapele și Dumnezeu.

În Biserică nu vei găsi magie ci mereu pe Hristos care te va trimite către cei pe care-i poți ajuta. De fapt sfinții ne zic că-l vom găsi pe Hristos chiar în aproapele nostru.

Nu este de ajuns să participi la Sfânta Liturghie, să te spovedești și să te împărtășești, dacă nu te-ai împăcat cu aproapele tău.

Trebuie să mergem direct la om și să vorbim cu el, să ne cerem iertare, să-i spunem o vorbă bună, să-i lăsăm de înțeles că ne pare rău de comportamentul trecut.

Când sufletul îți va fi rece și deznădăjduit, amintește-ți pe cine ai amărât? Față de cine te-ai comportat indiferent? Pe cine ai trecut cu vederea? Pe cine ai uitat?

Fii prieten cu toți oamenii din viața ta, așa cum Hristos Domnul a fost prieten cu Iuda, și niciodată nu și-a schimbat părerea despre el, ci mereu i-a arătat duhul cel rău care lucrează în el. Hristos a urât mereu duhurile rele, dar niciodată pe oameni, niciodată.

Încălzește-ți inima iubindu-ți aproapele și vei fi mereu fericit, pentru că Duhul Sfânt îți va umple inima de darurile Sale.

* articol preluat de pe https://ortodoxiatinerilor.ro/

Citește mai mult..

Bârfa - incapacitatea de acoperire a propriei goliciuni și meschinării

Calomnia sau vorbirea de rău (mai este întâlnită și sub formă de bârfă) este cel mai groaznic spectru al urii şi răutăţii, cea mai dureroasă traumă pentru cel ce o suportă. Calomnia este arma defensivă a inferiorităţii. Pentru că nu poate să-şi acopere propria goliciune şi meschinărie, omul încearcă să-i întunece pe cei ce se află mai sus, crezând că astfel se va îndreptăți. Întrucât este o uneltire mincinoasă şi vicleană, constituie cea mai grea traumă pentru acela care o pătimeşte. Cu dreptate proorocul David, adresându-se lui Dumnezeu, spune: Izbăvește-mă de clevetirea oamenilor, şi voi păzi poruncile Tale (Psalmi 118,134).

Vrăjmaşul diavol cunoaşte chinul şi durerea, pe care le provoacă această răutate şi o foloseşte împotriva celor ce se luptă împotriva lui cu putere. Scopul său este acela de a face să cedeze răbdarea acestora. A folosit-o chiar şi împotriva Domnului nostru, prin mijlocirea fariseilor. Cât priveşte răutatea şi viclenia, calomnia (clevetirea) deţine primul loc in catalogul răutăţii. Ține însă primul loc şi in catalogul demnităţii şi al vieţii îmbunătățite. Căci folosul pe care îl pricinuieşte întrece răsplata pentru atotcuprinzătoarea iubire de osteneală.

Doar harul şi acoperământul iubirii dumnezeieşti pot să ducă această povară a nedreptei calomnii. Credinciosul să-L aibă ca pildă pe Domnul nostru, Care i-a iertat pe calomniatorii cei îndrăciți. Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23,34).

Toţi cei care au ridicat această cruce foarte grea au câștigat şi „fericirea” pe măsură: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11).

Sursa: Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Ed. Doxologia, Iași, 2012, pp. 43-44. 

Citește mai mult..

Mergi la Cer nenea Valer, Dumnezeu te cheamă

„Îndrãznește, scoalã-te! Te cheamã!" (Marcu 10, 49) 

Cu toate că aceste cuvinte, „Îndrãzneste, scoalã-te! Te cheamã!" (Marcu 10, 49), nu aparțin Mântuitorului, nici ucenicilor, ci sunt rostite din mulțime unui om fără vedere, ele reprezintă un îndemn pe care pe care ar trebui să ni-l atribuim zi de zi vieților noastre atât de scurte. Să îndrăznim a-L urma pe Hristos oricum putem! Fie prin gânduri bune, fapte, vorbe.. orice mărturisește despre Domnul înseamnă urmarea Lui.

Nu-mi sunt dragi despărțirile, dar cui i-ar fi? Nici măcar cele de scurtă durată nu le putem duce cu ușurință când vine vorba de persoanele dragi nouă. Dar iată că trebuie să ne lu-am rămas bun acum de la nenea Valer. Când am primit vestea că a plecat la Domnul, mi-a venit în minte gândul că am mai pierdut un om vrednic, gospodar de frunte al satului, mereu dornic să ajute biserica al cărui Consilier ales a fost. De la începutul pastorației mele în parohia Chicerea, nenea Valer a fost mereu acolo, sculându-se ori de câte ori a fost nevoie să dea răspuns chemării lui Hristos. Un model de misiune laică pe care a desfășurat-o cu toată vrednicia. Oameni ai unor generații cu frica lui Dumnezeu izvorâtă nu din teamă, ci din dragoste față de cele sfinte.

Deși în ultima parte a vieții trupul i-a slăbit din pricina bolii necruțătoare pe care a purtat-o cu multă demnitate, credința în Dumnezeu l-a ținut în liniște sufletească în fața durerilor grele știute numai de el cât de mari au fost. Nu l-au auzit să se plângă niciodată. Nădejdea l-a ajutat și i-a fost sprijin până în ultima clipă. 

Fire veselă din fire, totuși i-am văzut tristețea în ultima perioadă:

- Doamne ajută, nenea Valer!

- Doamne ajută, părinte!

- Ce faci, matale?

- Eh.. părinte.. ce să fac.. Sunt puțin slăbit, respir mai greu, dar sunt bine! Dar cu toate astea am o mare supărare.

- Ce supărare ai?

- Părinte, mă arde un dor.

- Care ar fi acela?

- Mi-e dor să merg la sfânta biserică, părinte. 

Acesta îi era dorul său de fiecare dată când ne întâlneam, biserica. Și acesta era și unul din dorurile mele de la fiecare slujbă. Mă uitam mereu în strană și vedeam gol locul unde obișnuia să stea, iar eu speram să-l văd cât mai curând cum îl ocupă. Îl vom duce încă o dată pe nenea Valer la biserică, dară fără a se mai întoarce, îl ducem spre a-și odihni trupul până la a doua venire a Mântuitorului Hristos. Să ne rugăm ca sufletul său să se așeze de-a pururea în strana celor drepți de unde poate asculta Liturghia cea cerească!

Duminică, ora 10:00, imediat după Sfânta Liturghie, va avea loc slujba înmormântării domnului consilier bisericesc Tiron Valeriu.

Dumnezeu să-l ierte și cu drepții să-l odihnească!

Citește mai mult..

Ștefan cel Mare și Sfânt - apărător al credinței ortodoxe

Fiu al domnului Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea, Ștefan l-a înfrânt în 1457, la Doljești, pe Petru Aron, ucigașul tatălui său, și a fost uns domn al Moldovei de către mitropolitul Teoctist. Domnia i-a fost marcată de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care deveniseră o amenințare pentru Europa și pentru întreaga Creștinătate. Cea mai importantă victorie asupra turcilor Ștefan a obținut-o la Podul Înalt, lângă Vaslui, în 10 ianuarie 1475, cu o armată de trei ori mai mică decât a invadatorilor. Semnificativ pentru gândirea voievodului, Cronica Țării Moldovei spune că, după această luptă, Ștefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine și cu apă și în toată țara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu și numai Lui să i se aducă laudă”.

După propria sa mărturie, Ștefan cel Mare a purtat 36 de bătălii, din care a câștigat 34. Victoriile răsunătoare împotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) și Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele înfrângeri au fost cele de la Chilia (1462) și Războieni-Valea Albă (1476). Și în cazul înfrângerilor, Ștefan cel Mare a dovedit o profundă conștiință duhovnicească: „a stat în voința lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate și lăudat să fie numele Său”.

Prima parte a domniei a fost marcată de războaie. Singura mănăstire pe care domnul a ctitorit-o în această etapă a fost Putna (1466–1469). Un moment de cumpănă avea să fie cel din lupta de la Șcheia (1486), în care voievodul a căzut de pe cal și a zăcut jumătate de zi printre morți. Acest moment și poate înțelegerea că invazia otomană nu poate fi stăvilită numai cu armele văzute au dus la o transformare în activitatea sa.

Ctitorul
În cea de-a doua parte a domniei, Ștefan cel Mare s-a ocupat în chip deosebit de ctitorirea de biserici și mănăstiri, construind chiar și două în același an. Tradiția vorbește de un număr de 40 de lăcașuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare. Pe lângă construcția în sine, toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele și cărțile necesare slujbelor. Ne-au rămas până astăzi manuscrise de o rară frumusețe – Tetraevanghele, Mineie, Viețile Sfinților –, cădelnițe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur și argint. Toate acestea i-au făcut pe cercetători să vorbească despre o „epocă ștefaniană”.

Această epocă, deopotrivă culturală și spirituală, a constituit perioada de maximă înflorire a Țării Moldovei și a rămas o moștenire neepuizată până astăzi. Ea a rodit nu numai în spațiul românesc, ci și în spațiile ortodoxe aflate sub stăpânire otomană ori în cele aflate în afirmare, precum Rusia. În mod deosebit trebuie amintite ajutoarele acordate mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, acest centru al vieții monahale ortodoxe. La mănăstirea Zografu, de pildă, Ștefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor.

Jertfele sale materiale pentru zidirea și împodobirea locașurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia văzută a dragostei pentru Dumnezeu și pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capătă o nouă trăsătură: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugăciuni înălțate cu smerenie către Dumnezeu.


Familia
Viața de familie a unui principe creștin este unită permanent cu responsabilitatea în fața lui Dumnezeu pentru poporul încredințat de El să-l conducă. Faptele lui trebuie să slujească supușii, inclusiv prin datoria de a lăsa țării un urmaș vrednic, indiferent de vitregiile vremii sau de necazurile în familie. În această lumină trebuie înțelese cele trei căsătorii (numărul maxim admis de Biserica Ortodoxă) ale lui Ștefan cel Mare. Întâia soție, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a murit după patru ani de căsnicie (1463–1467). Cea de-a doua soție, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducători ai Imperiului Bizantin, a murit după o căsătorie de cinci ani (1472–1477). Moartea acestor două soții nu a fost însă singura cruce a familiei voievodului: cinci copii îi vor muri în timpul vieții. Dintre băieți, îi va supraviețui doar Bogdan al III-lea, urmaș la tron și fiu din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos – domnul Țării Românești – și a Mariei Despina.

Cercetarea izvoarelor istorice dovedește falsitatea ipotezelor privind numeroșii copii din flori ai voievodului. Cu certitudine, Măria Sa a avut un singur fiu în afara căsătoriei: Petru Rareș. Faptul că acesta avea să fie cel mai vrednic urmaș este rodul pocăinței adânci a domnului, care a avut tăria de a-și plânge păcatul și de a-și întoarce viața la Dumnezeu. Pentru această conștiință smerită, Dumnezeu a întors o greșeală într-o binecuvântare și a dat Moldovei un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lăcașuri întocmai ca și tatăl său.


Omul și sfântul
Sfârșitul domnului a fost unul pe măsura vieții sale: „Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ștefan vodă” (Letopisețul lui Grigore Ureche).

După trecerea lui Ștefan cel Mare la cele veșnice, în 2 iulie 1504, poporul a simțit că are un mijlocitor și un rugător în cer. Din generație în generație, Ștefan a fost „cel Mare, cel Bun, cel Sfânt” (Mihai Eminescu), nu doar al Țării Moldovei, ci al întregului neam românesc. Numele lui a însuflețit eforturile românilor în momentele de răscruce ale istoriei noastre, a unit românii de pretutindeni la mormântul său prin serbările naționale de la Putna (1871 și 1904), a inspirat literatura și folclorul cu o pildă de vitejie și de demnitate. Și noi, cei de astăzi, avându-l înainte ca model, ne recâștigăm încrederea în forțele noastre și știm că Dumnezeu, pentru astfel de mărturisitori, nu lasă un popor să piară. Un popor creștin care, în momente de mare cumpănă sufletească, se inspiră din viața trăitorilor în Dumnezeu, își va păstra identitatea și va ști să răspundă la orice amenințare dinăuntru sau dinafară.

Recunoașterea oficială a sfințeniei lui Ștefan cel Mare, prin actul canonizării de către Biserică, a venit după câteva sute de ani, deși el era cinstit ca sfânt de către popor încă de la moartea sa. O mărturie din afară care confirmă cultul acordat de către popor o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitând în 1575 Țara Moldovei, arăta că „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt”. Însă în general Biserica românească de-a lungul timpului nu a făcut din canonizarea sfinților o practică curentă, asemenea Bisericii Greciei sau Rusiei. Acest fapt ține, poate, de trăirea religioasă a românilor, care își cinsteau sfinții spontan, cu o simplitate firească, fără să simtă nevoia unei decizii oficiale bisericești. Era suficientă tradiția lăsată de părinți și bunici și legătura de inimă cu sfântul respectiv. În spațiul creștin al Evului Mediu, pe de altă parte, era cunoscută categoria sfinților-regi, care cârmuiau cu credință poporul întru frica lui Dumnezeu: Sfinții Boris și Gleb la ruși, Sfântul Ștefan al Ungariei, Sfântul Venceslas al Boemiei și alții. Pe aceste temeiuri și Biserica Ortodoxă Română a împlinit în 1992, după o întârziere datorată regimului comunist, actul oficial al canonizării lui Ștefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind și ziua cinstirii sale – 2 iulie.

Semnele sfințeniei lui Ștefan cel Mare le găsim în viața lui și în moștenirea pe care ne-a lăsat-o. În viața lui și-a purtat crucea: de domn – cu grija în inimă pentru un imperiu mereu în creștere și pentru un popor amenințat cu islamizarea; de soț și tată – moartea celor două soții și a fiilor săi; de luptător – rana de la picior purtată cu răbdare mai mult de 40 de ani. Prin această întreită cruce, Hristos l-a curățit și l-a sfințit, dându-i o credință nestrămutată în ajutorul Lui. Ștefan cel Mare este mare pentru că a înțeles că biruințele au fost purtate cu ajutorul lui Dumnezeu, iar înfrângerile i-au fost spre încercare și spre răbdare. Îi vedem nădejdea în ajutorul sfinților militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – și smerenia cu care își întemeiază ctitoriile, mărturisită în pisanii: „O, Mare Mucenice Gheorghe, (...) primește de la noi și această rugăciune a smeritului robului tău”. Remarcabil este gestul său de mulțumire lui Dumnezeu pentru victoria din 1475 de la Vaslui, când a postit patru zile numai cu pâine și cu apă.

Ștefan cel Mare este sfânt pentru că și-a iubit neamul și s-a jertfit pentru el, iar neamul a răspuns prin cinstire și evlavie. Acestui neam ai cărui fii suntem noi, cei de astăzi, el i-a transmis o moștenire neprețuită, sugerată chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea ființei și neatârnarea țării noastre!”. Această moștenire o avem și noi de păstrat și de transmis mai departe nealterată: libertatea neamului și credința ortodoxă.

Citește mai mult..