Adesea rămân uimit de modul în care Dumnezeu lucrează și ne dă anumite lecții sau ne confirmă anumite gânduri și/sau intuiții. Să povestesc o întâmplare pentru a oferi puțin context, astfel putând fi înțeles mai bine. În primul rând, pentru cei ce mă cunosc cât de cât, sunt unul dintre acei slujitori, ca marea majoritate dealtfel, pentru care nu contează dacă primesc prosop la înmormântare sau dacă plec cu un colac în geantă ori ba. Acest aspect este total irelevant. De multe ori sunt întrebat:
- Părinte, câte pomene să fac, că trebuie să-i fac mamei, tatălui, bunicii etc de „n” ani? Vă mărturisesc sincer că întrebarea asta mă blochează. Efectiv nu știu ce să răspund și mă gândesc că poate oi fi lipsit la cursul de colăcăraie funerară și tipicul pomenelor.
Mă adun și le răspund:
-Minim ne trebuie un colăcel și o colivă de grâu. Restul ține doar de tradiție.
Apoi încep să le explic că esența slujbei de pomenire, a parastasului sau „panihidă” cum i se mai spune, stă în rugăciunea pe care preotul o rostește pentru dezlegarea de păcate. Nu are importanță dacă avem un colac sau doisprezece. Efectul este același. Importantă este slujba de pomenire în cadrul căreia preotul rostește rugăciunea „Dumnezeul duhurilor”. Același lucru este valabil și pentru slujba de înmormântare, praznice etc. Dar despre acest aspect, data viitoare.
Conștiința faptului că suntem în comuniune cu cei adormiți precede orice tradiție locală legată de număr de colaci, punți, prosoape etc. Și spun asta pentru că astăzi am trăit unul din cele mai profunde momente de rugăciune în care am săvârșit un parastas „ad hoc” de o trăire extraordinară fără a avea niciun colac, prosop sau orice altceva.
Săvârșeam astăzi o pomenire și în timpul slujbei propriu zise observ pe cineva la mormântul unui prieten drag. Văd durerea. O simt și parcă de acolo o trăiesc și eu în timpul slujbei de pomenire. Termin tot ce am de zis, veșnica pomenire, Dumnezeu să-i ierte. Plec. Mă îndrept spre mormânt. Nici nu mai sunt necesare vorbe. Orice e de prisos. Se simte durerea despărțirii, dar cu toate acestea simțim că suntem în comuniune. Ne privește din Rai. Cunoscând îndeaproape persoana refuz să cred contrariul.
Zic:
- Hai să ne rugăm.
Și începem. Spunem Tatăl nostru, Dumnezeul duhurilor zic eu și apoi stăm fără a zice nimic, dar cumva această slujbă de pomenire a avut ceva aparte. O profunzime pe care nu am trăit-o de mult timp, deși paradoxal nu am avut nici colac, nici colivă, nici apaos, nici nu a fost programată. Iată lucrarea lui Dumnezeu care ne arată cât se poate de clar că suntem într-o permanentă comuniune: cei vii cu cei adormiți.
La final, după ce am stat de vorbă, am simțim pacea lui Dumnezeu. Suntem mai liniștiți. Nu a murit, ci doarme.
0 comments :
Trimiteți un comentariu