Printre cele mai dificile momente ale preoției, cel puțin pentru mine, au fost mereu înmormântările pentru faptul că e dificil să alini familia care trăiește durerea unei despărțiri ceva mai lungi. Dintotdeauna despărțirile au durut, chiar și cele de scurtă durată. Părinții simt asta cel mai bine când copiii pleacă la facultate, de exemplu, sau bunicii când le pleacă nepoții înapoi la casele lor din scurta vacanță. E ceva firesc până la urmă. În aceste cazuri mângâierea cea mai mare a celor ce trăiesc durerea despărțirii este că știu că acolo unde merg copiii ori nepoții vor fi bine, vor avea toate cele de trebuință. Cu toate acestea sunt momente în viețile noastre când copiii și nepoții își iau rămas bun pentru o perioadă ceva mai lungă de la părinți ori bunici. Se produce inversiunea. Dar nădejdea noastră se ivește când ridicăm ochii spre cer și știm cu siguranță că totul este înscris doar într-un segment finit pe axa timpului. Va veni și momentul reuniunii cu cei ce nu mai sunt când vom pleca și noi la Domnul.
De puțin timp ne-am luat și noi rămas bun de la tanti Maria. A plecat la Domnul în urma chemării Sale. De acum o vom purta în rugăciunile și inimile noastre ca bunul Dumnezeu să o așeze în cetele drepților. Ceea ce mă impresionează foarte mult de fiecare dată este meticulozitatea și conștiinciozitatea cu care bătrânii noștri se pregătesc de călătorie. Ați observat cum, atunci când un bătrân știe că trebuie să plece într-o călătorie el se pregătește adesea cu zile înainte? Iar în ziua călătoriei se trezește cu noaptea în cap pentru a și le pune pe toate în rânduială. Noi spunem: mai lasă că ai timp, ce atâta grabă? Dar bătrânul știe că trebuie să se primenească din timp pentru a nu întârzia nicio secundă. Într-un oarecare fel, așa s-a pregătit și tanti Maria pentru călătoria spre veșnicie. M-a impresionat la culme consecvența cu care își dorea să se întâlnească cu Hristos, mai întâi mărturisindu-se, ca mai apoi, primind dezlegare, să se cuminece cu Sfântul Trup și Sânge la Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Nu trecea post fără să-și pregătească sufletul, fără să-și pune un strop de veșnicie în bagajul duhovnicesc. Chiar dacă din neputință trupească nu mai reușea să ajungă la biserică, împlinea cuvântul Sfintei Evanghelii adunându-și „comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei 6, 20). Se lumina, dar nu pentru mine, ci pentru ce purtam cu mine: Hristos. A înțeles așa cum toți trebuie să înțelegem sensul vieții: a-L căuta și a-L dobândi pe Hristos.
De acum familia în mod deosebit primește responsabilitatea de a conștientiza legătura dintre cei vii și cei adormiți, de a se ruga pentru cea ce a fost mama, bunică și chiar străbunică, atât în rugăciunile particulare cât și de a cere preoților să o pomenească mai ales la Sfânta Proscomidie.
Dumnezeu să o ierte!
0 comments :
Trimiteți un comentariu