Biserica satului Chicerea. Știați că....?

Stiați că.....

• Sfânta Masă a altarului de vară ce urmează a fi sfințit provine de la biserica veche a satului?
• inițial satul nu avea cimitir ori biserică, astfel că după înființarea primului cimitir, între anii 1936 - 1939 s-a construit prima clopotniță?
• în anul 1948 s-au făcut adăugirile necesare pentru a se putea sluji Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Biserica veche a dăinuit până în data de 17 aprilie 1977 (după Duminica Tomii, așa cum găsim într-o veche inscripție)?
• partea de sus a Sfintei Mese a altarului de vară este chiar sfânta masă pe care s-a slujit Sfânta Liturghie în biserica veche între anii 1948 - 1977?
• piciorul Sfintei Mese a altarului de vară, din lemn vechi de stejar, a fost dăruit în semn de prietenie duhovnicească de către preacuvioasa maică stareță a mănăstirii Miclăușeni, stavrofora Mihaela?

Sfânta Masă a Altarului de Vară

În timpul ridicării clopotniței

Final de construcție

Citește mai mult..

Întru mulți și binecuvântați ani, nenea Vasile Năstase!

Cu ocazia zilei de naștere, parohia Chicirea dorește un călduros „la mulți și binecuvântați ani” domnului consilier Vasile Năstase! Fie ca bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze cu cât mai multe și frumoase flori în buchetul vieții alături de cei dragi! Multă sănătate și împliniri mai ales în planul mântuirii!

Citește mai mult..

Duminica a 5-a după Paști. Sfânta Evanghelie

Ev. Ioan 4, 5-42:

În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei apă, de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel Ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata și s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Acesta este Hristos? Și au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veșnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Și mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Și mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

Sf. Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri:

Cei din cetatea samarinencei, după ce Mântuitorul a petrecut la ei două zile, grăiau către dânsa: „De acum credem nu numai pentru cuvântul tău, fiindcă noi înşine am auzit şi am cunoscut că acesta este Mântuitorul lumii, Hristosul". Aşa este cu toţi. Mai întâi sunt chemaţi la Domnul prin cuvânt din afară sau, ca la noi acum, pe calea naşterii; iar mai apoi, când gustă în fapt ce este viaţa în Domnul, deja nu se mai ţin de Domnul prin obştea creştinească, ci prin unirea lăuntrică cu El. Acest lucru trebuie să-1 aibă ca lege toţi cei care se nasc în obşti creştine, să nu se mărginească, adică, a ţine de Domnul numai pe dinafară, ci să se îngrijească a se uni cu El lăuntric, pentru ca mai apoi să poarte deja în sine mărturia statornică a faptului că stă întru adevăr. De ce este nevoie însă pentru asta? Este nevoie să întrupăm în noi înşine adevărul lui Hristos, iar adevărul lui Hristos este scularea celui căzut. Aşadar, dezbracă-te de omul cel vechi, care putrezeşte în ghearele poftelor amăgitoare şi îmbracă-te în omul cel nou, zidit după Dumnezeu întru dreptate şi preacuvioşia adevărului, şi vei cunoaşte în tine însuţi că Domnul Iisus Hristos e, cu adevărat, Mântuitorul nu doar al lumii îndeobşte, ci şi al tău anume.

Citește mai mult..

Duminica a 4-a după Paști, a slăbănogului de la Vitezda

Ev. Ioan 5, 1-15:

„În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa, şi cine intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Şi era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi, ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă! Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.”

„În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se numea pe evreieşte Vitezda...” (Ioan, 5, 2).

Iubiţi credincioşi,

Cunoscând textul evangheliei de astăzi, începem cuvântul nostru cu o întrebare: Ce credeţi că simbolizează această scăldătoare. Întrebarea s-a dovedit retorică, întrucât noi, ştiind din Evanghelia după Ioan minunea vindecărilor ce aveau loc prin tulburarea apei de către un înger, ne ducem îndată cu gândul la Sfânta Biserică, unde au loc neîncetate vindecări sufleteşti şi trupeşti.

Însuşi cuvântul Vitezda, înseamnă Casa Milei. Nu ne oprim acum să istorisim minunea pe care o săvârşeşte Mântuitorul asupra bolnavului ce suferea de 38 de ani. Evanghelistul Ioan descrie limpede cele petrecute.

Dorim în schimb să facem o scurtă tâlcuire a evenimentului. „Cazul” nu trebuie văzut doar individual. Bolnavul suferind de mulţi ani, care nu avea om să-l arunce în scăldătoare, reprezintă omenirea Vechiului Testament care aştepta un izbăvitor şi care a venit în persoana Dumnezeu-Omului Hristos, Vindecătorul şi Mântuitorul lumii.

În locul unei singure scăldători vindecătore, El va întemeia Biserica, cu zeci de mii de lăcaşuri, izvor de vindecări pentru toţi cei ce intră prin apele Botezului, iar apoi vieţuiesc în ea ca într-o veritabilă Casă a Milei, de unde fiecare primeşte pe măsura credinţei şi a faptelor, tot ceea ce sufleteşte este necesar pentru viaţa de aici şi de dincolo.

Iubiţi credincioşi,

Având aceste coordonate, ne propunem pentru astăzi să observăm deosebirea între creştinii dinăuntrul Bisericii şi cei din afara ei, plecând de la imaginea evanghelică a bolnavilor care intrau în scăldătoare şi se vindecau şi cei care rămâneau pe margine, într-o dureroasă şi zadarnică aşteptare.

Există o deosebire fundamentală între creştinul autentic, mlădiţă vie în viţa Hristos (Ioan 15, 5), pentru care Sfânta Liturghie înseamnă uşa de intrare în Rai şi părutul creştin, cel doar cu numele, care priveşte Biserica doar ca pe un monument de artă, iar ceea ce se petrece în ea ca pe un spectacol plăcut din când în când privirii.

Propriu-zis, cel de-al doilea nu poate fi numit creştin. Denumirea lui reală este cea de spectator. Nu vrem să folosim multe cuvinte, sperând ca din puţine, dar spuse direct, fiecare vom înţelege în ce categorie ne situăm.

Pentru a fi creştin cu adevărat, nu este suficient să fii botezat, iar după aceea să ai legătura cu Biserica doar la Crăciun, Paşti, la vreo cununie, sau atunci când asupra ta se abate un necaz.

Creştinul, în accepţiunea deplină a cuvântului, este cel care se ţine strâns de Sfânta Biserică, precum pruncul de poala maicii lui. Cel care ascultă de poruncile Bisericii, precum copilul cuminte ascultă poruncile părinţilor.

Trebuie să mai spunem că nici simpla participare la Sfintele Slujbe nu te situează automat înăuntrul Bisericii. Dacă nu participi cu evlavia necesară eşti tot un spectator. Să fim atenţi, în acest sens, că putem pleca de la Biserică mai încărcaţi de păcate, mai întunecaţi la chip decât am venit. Sau, aşa cum este de dorit, putem pleca mai luminaţi, mai îmbunătăţiţi.

Este grăitoare sub acest aspect următoarea pildă din Pateric: „Fericitul Avva Pavel, ucenicul sfântului Antonie, a povestit părinţilor un lucru ca acesta: odată mergând la o mănăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor, au intrat în sfânta biserică ca să săvârşească sfânta slujbă, iar fericitul Pavel lua seama la fiecare dintre cei ce intrau în biserică, ca sa vadă cu ce fel de suflet intra la slujbă, că avea şi acest dar dat lui de la Dumnezeu, ca să vadă pe fiecare cum este la suflet, precum vedem noi obrajii unii altora.

Şi intrând toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel şi văzând pe îngerul fiecăruia bucurându-se de dânsul, pe unul l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi diavolii ţinându-l de amândouă părţile, iar pe sfântul lui înger departe mergând după dânsul, posomorât şi trist.

Iar Pavel lăcrimând şi bătându-şi cu mâna pieptul, şedea înaintea bisericii, plângând foarte pe cel ce i se arătase aşa. După ce s-a isprăvit slujba, iarăşi lua aminte Pavel la feţele celor ce ieşeau din sfântul lăcaş.

Deci vede pe bărbatul care mai înainte intrase întunecat la faţă, că iese luminat, alb la trup, iar pe îngerul său aproape de dânsul, bucurându-se foarte. Iar Pavel l-a rugat pe omul cu pricina să-i spună cum i-a dăruit Dumnezeu această schimbare. Iar omul vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor a povestit fără sfială cele pentru sine, zicând: „Eu sunt un om păcătos şi de multă vreme vieţuiam în grele păcate până acum. Dar intrând în sfântul lăcaş, am auzi cuvintele lui Isaia prorocul: Spălaţi-vă şi vă curăţiţi, scoateţi vicleşugurile din inimile voastre (Isaia 1, 16 ş.u. ). Iar eu, nevrednicul, de cuvintele proorocului umilindu-mă şi suspinând, am zis către Domnul: Ţie, Dumnezeule, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, mă făgăduiesc să lepăd toate fărădelegile şi-Ţi voi sluji cu curată ştiinţă! Cu aceste făgăduinţe am ieşit mai înainte din Biserică”.

Iubiţi credincioşi,

Mesajul acestei pilde este de a ne strădui să folosim darurile Bisericii pentru a ne lumina sufletele, nu a le întuneca mai tare. De a ne integra cu adevărat în atmosfera Bisericii, nu a rămâne pe dinafară. De câte ori preoţii duhovnici nu „trag” de noi, îndemnându-ne la înlocuirea patimilor cu fapte de virtute, încercând astfel să ne treacă pragul Bisericii, spre a fi înăuntru, iar noi răspundem cu o naturaleţe copilărească: „Da, părinte, aveţi dreptate, dar eu - ştiţi - din motivul cutare sau cutare, nu pot să fac asta, sau să renunţ la..., nu pot să vin la Sfânta Liturghie pentru că...” etc. etc., amăgindu-ne că ne-am spovedit, că suntem creştini buni, dar în realitate rămânând în continuare simpli spectatori ai creştinismului.

Sau, cum se mai spune, „creştini fără biserică...”.Duhovnicul este dator să spună mai direct şi personal aceste lucruri, nu numai la modul general. Când ne cunoaşte mai bine şi vede că suntem în situaţie de autoamăgire, el trebuie să ne atragă atenţia că prin unele dintre faptele noastre săvârşite în Sfântul Lăcaş, vorbire, umblare de colo - colo, foşnire de pungi, sărutare zgomotoasă a icoanelor, jignirea celor din jur etc., cât şi din afara lui, fapte de care nu pomenim, căci se ştiu, nu suntem creştini, ci spectatori.

Trebuie, în acest sens, să cerem părerea duhovnicului, întrebându-l direct, desigur între patru ochi: „Părinte, mă cunoaşteţi de atâţia ani, ce părere aveţi, sunt creştin sau doar mă amăgesc că sunt? Şi dacă nu sunt, ce ar trebui să fac?”. Şi preotul, cu tactul necesar, va răspunde fiecăruia potrivit datelor concrete, personale.

Este absolut necesară şi mântuitoare o astfel de oră a adevărului! Nici preotul nu trebuie să se sustragă de la un astfel de dialog, nu numai cu propriul duhovnic, dar chiar şi cu credincioşii. Aşa cum v-am invitat şi în alte dăţi o facem şi acum: când aveţi ceva de reproşat sau de atenţionat, sau vedeţi ca preotul greşeşte într-un fel sau altul, puteţi să va adresaţi, tot între patru ochi, fireşte: „Părinte, cutare faptă sau vorbă cred ca este greşită...”. Şi preotul, în urma acestui dialog lămuritor, îşi poate îndrepta greşeala, sau de crede că nu a greşit poate da explicaţiile necesare. 

Iubiţi ascultători, 

Întorcându-ne la mesajul evangheliei de astăzi, trebuie să realizăm că nimeni nu se mai poate plânge că nu are om să-l arunce în scăldătoare. Omul Hristos, aşteaptă în fiecare minut din zi şi noapte să fie strigat, iar Biserica, Vitezda noastră a tuturor, are apele pregătite pentru vindecarea oricărei dureri.

Chemarea noastră specială pentru ziua de azi este să ne întrebăm serios, consultând fireşte duhovnicii noştri, dacă suntem în Biserică sau în afara ei. Problema şi-o pun tot mai des membrii marcanţi ai comunităţilor protestante care, ştiindu-se rupţi de Biserica cea Una, se întreabă îngrijoraţi: suntem în sau în afară?

De aceea mulţi dintre ei se îndreaptă înspre Ortodoxie, fapt remarcat nu numai în Europa occidentală, ci şi în America, sau pe alte continente. Trebuie să mai spunem că nici simplul fapt de a fi botezat ortodox nu-i suficient pentru a fi cu adevărat în Biserică, ci trebuie împlinite anumite cerinţe, aşa cum am spus mai sus.

Să nu întârziem, aşadar, să avem curajul sincerităţii şi mai ales, curajul de a trece hotărâţi pragul Bisericii, nu numai în sens fizic ci şi spiritual. Recitind pericopa evanghelică de astăzi vom vedea cum spre finalul ei ni se dezvăluie că bolnavul cu pricina ajunsese suferind în urma unor păcate grele. Asemenea lui suntem, poate şi noi.

De aceea, după ce ne vom spovedi fără a ascunde ceva şi ne vom hotărî să rupem cu faptele care ne-au situat în afara creştinismului, cuvintele Domnului adresate slăbănogului se vor potrivi şi nouă: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!” (Ioan, 5, 14). Amin.

Pr. Vasile Gordon

Citește mai mult..

Sfințire, 3 iunie, ora 16:00

Luni, 3 iunie, 2019, ora 16:00, familia chicireană se îmbracă în haine de sărbătoare! La finalul Vecerniei unite cu Litia, a sfinților Zotic, Atal, Camasi și Filip, ale căror Sfinte Moaște vor fi prezente spre închinare, se va oficia slujba de sfințire a centrului social-filantropic „Arhimadrit Ioanichie Bălan”, a altarului de vară, a monumentului eroilor și a pridvorului bisericii parohiale, precum și a binecuvântării tuturor lucrărilor săvârșite până acum.

Până acum în parohia noastră:

• s-a construit un lumânărar spațios în exteriorul bisericii
• s-a recondiționat rețeaua electrică
• s-a construit o căsuță pentru centrala pe lemne
• s-a achiziționat centrală pe lemne cu toată instalația aferentă
• s-a împrospătat pictura Sfântului Altar
• s-a pus parchet în toată biserica
• s-au achiziționat cărți de cult și obiecte bisericești noi (Sf. Evanghelie, Sf. Vase, tot fondul de carte a fost înnoit)
• s-a construit centru social-filantropic cu sală de mese, bucătărie, bibliotecă parohială și grup sanitar și l-am dotat cu mobilierul aferent (mese, scaune, aragaz, blaturi, corpuri suspendate etc.)
• s-au achiziționat acoperăminte noi pentru Sfânta Masă
• s-a acoperit soleea cu mochetă
• s-a achiziționat mobilier nou pentru Sfântul Altar
• s-a dotat biserica cu sistem modern de sonorizare (microfoane și boxe)
• s-a schimbat toată tâmplăria (13 geamuri și 5 uși) cu una nouă din tâmplărie PVC cu geam termopan
• s-au turnat alei noi
• s-a dotat curtea cu pichet PSI
• s-a finalizat canalizarea centrului social-filantropic
• s-a izolat podul bisericii cu vată minerală
• s-a renovat pridvorul bisericii
• s-a dotat curtea bisericii cu un altar de vară
• s-a pictat icoana Maicii Domnului „Grădinăreasa” de la Chicirea

Vă așteptăm cu drag spre a ne fi alături la această mare sărbătoare!

Citește mai mult..

Duminica a 3-a după Paști (a Mironosițelor)

Ev. Marcu 15, 43-47; 16, 1-8:

În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui lisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit aşa curând şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Şi, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus vouă. Şi, ieşind, au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

Citește mai mult..

Duminca a 2-a după Paști (a Sf. Ap. Toma). Predica Arhim. Cleopa Ilie

„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”

(Ioan XX, 29)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

În prima zi a Sfintelor Paşti, seara, ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, S-a arătat Iisus Hristos înviat ucenicilor Săi, ascunşi de frica iudeilor, într-o cameră încuiată din Ierusalim şi le-a spus: „Pace vouă!”. După ce i-a liniştit, că erau tulburaţi şi cuprinşi de frică şi i-a încredinţat de Învierea Sa din morţi, arătându-le mâinile şi coasta străpunse de cuie şi suliţă pe cruce, le-a adăugat: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan XX, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovăduire, având misiunea să vestească Evanghelia mântuirii la toate neamurile pământului.

Dar pentru a-i întări cu putere de sus la această misiune dumnezeiască de înnoire a lumii, Mântuitorul a suflat asupra lor Duh Sfânt, şi le-a dat putere să ierte păcatele oamenilor, zicând: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan XX, 22-23). Nimeni nu poate propovădui pe Hristos dacă nu este trimis de Dumnezeu şi dacă nu este întărit şi sfinţit de harul Duhului Sfânt. Însă nu este destul pentru mântuire numai să citim Sfânta Scriptură şi să ascultăm cuvântul Evangheliei. Trebuie să-l şi facem. Nu era suficientă Apostolilor şi ucenicilor Domnului numai propovăduirea cuvântului. Ea singură nu poate mântui fără pocăinţă. Apostolii aveau datoria să-i înveţe voia lui Dumnezeu, dar să-i cureţe şi de păcate, adică să le dezlege păcatele prin spovedanie, fără de care nu poate fi iertare, pocăinţă şi mântuire. De aceea Domnul întemeiază acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmaşii lor, episcopii şi preoţii, să spovedească pe cei ce cred, şi să-i dezlege de păcate. Aceasta este singura cale de mântuire a creştinilor: Credinţa dreaptă în Dumnezeu, împlinirea poruncilor evanghelice şi dezlegarea păcatelor prin spovedanie.

Dar, cu rânduiala dumnezeiască, apostolul Toma nu era de faţă cu ceilalţi apostoli când S-a arătat Domnul. Şi când i-au spus toţi: „Am văzut pe Domnul!”, el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit să creadă, până nu a văzut cu ochii şi a pipăit cu mâna rănile Mântuitorului (Ioan XX, 25). După opt zile, adică în Duminica a doua după Înviere, iarăşi S-a arătat Iisus Hristos ucenicilor Săi, trecând prin uşile încuiate. Atunci era şi Toma de faţă. După ce le-a zis din nou: „Pace vouă”, a spus cu mustrare pentru Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu-ţi mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan XX, 26-27). Iar Toma pipăind şi văzând rănile Domnului, cuprins de frică şi uimire, a strigat cu smerenie şi credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Mântuitorul însă l-a mustrat pentru puţina lui credinţă, zicînd: „Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan XX, 28-29).

Toma era un apostol îndoielnic. El a crezut numai după ce a văzut şi a cercetat adevărul, a pipăind rănile lui Hristos. De aceea l-a şi mustrat Domnul, căci credinţa vine din auz, iar nu din pipăire şi vedere. Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din afară. Credinţa vine din cuvânt. Din cuvântul de învăţătură auzit din gura mamei şi a tatei. Căci părinţii trupeşti ne sunt primii dascăli de religie în viaţă. Apoi, credinţa noastră în Dumnezeu ne vine şi se întăreşte în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărţilor sfinte şi mai ales din cuvintele şi învăţăturile pe care le auzim şi le citim zilnic în Sfânta Evanghelie.

La formarea noastră duhovnicească şi la sporirea dreptei credinţe în inimile noastre cel mai mare rol îl au părinţii trupeşti care ne-au născut şi părinţii sufleteşti care ne-au învăţat şi ne-au crescut în frica de Dumnezeu, adică preotul satului, duhovnicul şi naşul de botez. Când părinţii trupeşti şi cei sufleteşti sunt buni şi îşi fac datoria creştină faţă de sufletele pe care le cresc şi le păstoresc, atunci se nasc şi se formează creştini buni, copii ascultători de părinţi, tineri cuminţi şi evlavioşi. Iar când părinţii trupeşti sunt necredincioşi şi stăpâniţi de patimi, iar cei sufleteşti sunt indiferenţi şi nepăsători faţă de fiii lor sufleteşti, atunci copiii sunt răi şi neascultători, tinerii sunt necredincioşi sau îndoielnici şi caută dovezi văzute, ca Toma, pentru a crede în nevăzutul Dumnezeu. Cei căsătoriţi vin rar la biserică fiind înconjuraţi de griji pământeşti; mulţi îşi ucid copiii şi unii îşi distrug familia şi pacea sufletului prin divorţ. Dar şi bătrânii care n-au avut în tinereţe o viaţă religioasă profundă îşi sfârşesc viaţa în beţii şi indiferenţă religioasă, spre osânda sufletelor lor.

De vom cugeta mai mult la îndoiala apostolului Toma, vom înţelege mai bine slăbirea credinţei în Dumnezeu în zilele noastre şi urmările ei cumplite, pe care le trăim.

Iubiţi credincioşi,

Îndoiala lui Toma la Învierea Domnului a avut şi un rol providenţial. Căci, prin pipăirea rănilor Mîntuitorului, Toma dovedeşte celor necredincioşi că Hristos a avut cu adevărat trup omenesc, asemenea nouă, afară de păcat şi că a pătimit cu trupul pe cruce pentru mântuirea lumii. Iar dacă Toma s-a îndoit de Învierea Domnului, după ce şi-a pus mâna în coasta Lui, s-a căit de necredinţa sa şi, căzînd în genunchi, şi-a mărturisit cu lacrimi credinţa şi păcatul său, prin aceste cuvinte: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

Oare cîţi dintre creştinii de astăzi nu cad în păcatul îndoielii şi al necredinţei în Dumnezeu? Însă se întorc la credinţă, cu căinţă şi smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii şi Petru s-a lepădat de Hristos prin cuvintele: „Nu cunosc pe omul acesta!”. (Matei XXVI, 74). Dar îndată după cântatul cocoşului, din miezul nopţii, Petru a ieşit afară şi a plâns cu amar. Toată viaţa s-a căit Petru de căderea şi necredinţa sa. Dar dintre noi câţi creştini nu se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu? Câţi nu-L înjură şi-L hulesc? Câţi nu caută dovezi şi zic: „Nu cred până nu văd!”? Câţi nu caută să pipăie rănile şi coasta Domnului, căutând dovezi ale existenţei lui Dumnezeu prin pământ, prin mărturii vechi, prin tainele planetelor şi ale Universului? Câţi nu zic dintre creştini: „Aici este raiul şi iadul! Aici pe pămînt este totul!”. Iar când se văd bolnavi, în faţa primejdiei, a sărăciei şi a morţii, nici atunci nu se căiesc ca Toma, să zică: „Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu! Acum cred în Tine Doamne, că Tu m-ai zidit şi m-ai mântuit. Iartă-mă de necredinţa mea!”. Nici măcar la bătrâneţe nu se întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru, viaţa lor din tinereţe, cheltuită în desfrâu, în răutăţi şi necredinţă.

Puţini sunt acei care se pocăiesc de păcate la bătrâneţe. Cei mulţi mor aşa cum au trăit, în necredinţă şi nepocăinţă, spre a lor veşnică osândă. Cu adevărat, mare dar este credinţa în Dumnezeu însoţită de fapte bune! De aceea a şi zis Mântuitorul către Toma cea de-a zecea fericire: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan XX, 29). Iar cu alt prilej a zis către ucenicii Săi: „Fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine” (Matei XI, 6). Adică nu se va sminti din dreapta credinţă în Dumnezeu, cum s-au smintit mulţi în zilele noastre.

De ce credeţi că se smintesc unii creştini în Hristos şi cad din dreapta credinţă apostolică în tot felul de secte şi grupări religioase? Pentru că ei vor să cuprindă cu mintea lor tainele şi dogmele credinţei. Ei vor să pipăie cu raţiunea lor limitată mâinile şi coasta Domnului, adică vor să înţeleagă adâncul cel nepătruns al credinţei, mai mult decât este dat omului să înţeleagă.

Dar cei mai mulţi se leapădă şi se smintesc de Biserica întemeiată de Hristos din cauza mândriei şi a neascultării lor. Se smintesc de Maica Domnului şi din mândrie şi neascultare o defaimă spunând că ar fi fost o femeie de rând. Se smintesc de Sfânta Cruce şi din aceleaşi pricini spun că este un semn de ocară, iar nu armă a creştinilor împotriva diavolilor, sfinţită cu sângele lui Hristos. Se smintesc de sfintele icoane şi le numesc idoli, neînţelegând sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinţi şi de cinstea dată lor şi-i numesc oameni de rând, iar pe ei se numesc drepţi şi mântuiţi.

Se smintesc de preoţi, nu le recunosc harul Duhului Sfânt primit la hirotonie şi îi judecă. Se smintesc de Tainele Bisericii întemeiate de Hristos, prin care se revarsă harul Duhului Sfânt şi le refuză pe toate. Se smintesc de învăţătura Sfintei Scripturi şi o răstălmăcesc după voia şi mintea lor, spre a lor osândă şi amăgirea multora.

De vom rămâne însă statornici şi ascultători în sânul Bisericii Ortodoxe şi vom păstra cu sfinţenie dreapta credinţă dată nouă de Hristos, ne vom izbăvi de necredinţa lui Toma, de sminteala religioasă a sectelor şi vom înţelege cum trebuie înţeleasă învăţătura Sfintei Evanghelii în sensul adevărat al celor două fericiri: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” şi „Fericit este acela ce nu se va sminti întru Mine!”.

Iubiţi credincioşi,

Se cade nouă astăzi, să ne bucurăm că stăm neclintiţi în dreapta credinţă şi suntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredincioşii se leapădă şi caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi trupeşti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credinţă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credinţei şi vestesc altă Evanghelie; cei robiţi de patimi amână pocăinţa, iar noi, fiii Învierii şi fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credincioşi până la sfârşit, ştiind că „cel ce va răbda toate până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei XXIV, 13). Astăzi, a opta zi după Sfintele Paşti, Domnul Înviat S-a arătat Apostolilor şi le-a dat pacea Duhului Sfânt după care suspină toată lumea. Astăzi Mântuitorul l-a încredinţat pe Toma că a înviat cu adevărat şi ne încredinţează şi pe noi că vom învia cu toţii la judecata de apoi.

De aceea să ne bucurăm pentru Înviere. Să ne bucurăm pentru mărturisirea de credinţă a lui Toma şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca şi ceilalţi îndoielnici în credinţă şi doritori de semne şi minuni, tineri sau bătrâni, rude, vecini şi chiar fii, să mărturisească şi ei pe Hristos împreună cu Apostolul Toma. Să ne bucurăm cu adevărat că avem cu noi, în mâinile noastre, pe Domnul Înviat şi suntem izbăviţi de chinurile sufleteşti ale necredinţei şi îndoielii.

Noi credem în Dumnezeu şi nu căutăm să iscodim tainele credinţei, sau să pipăim coasta Domnului. Cerul înstelat ne arată puterea Lui. Soarele şi Luna ne amintesc de strălucirea Lui. Florile câmpului şi armonia creaţiei ne încredinţează că Dumnezeu este frumuseţe. Copiii cei nevinovaţi, asemenea îngerilor, ne amintesc de bunătatea lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la sfinţenie. Mamele cu pruncii la sân, când se roagă, ne aduc aminte de Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe, care se roagă pentru mântuirea lumii.

Pentru toate acestea să ne întărim mai mult în credinţă şi să ne bucurăm. Ne putem şi noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu voinţa şi chiar cu trupul, dar nu cu nevrednicie, sau cu îndoială ca apostolul Toma. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinţă, evlavie şi rugăciune curată, duhovnicească. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi ziditoare de suflet.

Cu voinţa ne atingem de Domnul prin săvârşirea faptelor bune, în dragoste şi smerenie. Iar cu sufletul şi cu trupul ne hrănim şi ne unim mistic cu Hristos Mântuitorul prin Sfânta Împărtăşanie, care este cea mai înaltă cale de unire a noastră cu Hristos, fără de care nu ne putem mântui.

Vă reamintim că astăzi, la Duminica Tomei, numită şi „Paştele blajinilor” în unele sate ies credincioşii la cimitir unde fac pomenire, dau de mâncare unii altora şi cântă cu toţii troparul Învierii. Păstraţi cu sfinţenie acest obicei creştinesc. De altfel fiecare Duminică este un Paşte, este ziua Învierii Domnului, ziua bucuriei şi a mântuirii noastre.

Să păstrăm cu sfinţenie credinţa curată şi fierbinte în Dumnezeu. Să ne ferim de necredincioşi, de sectanţi şi de îndoielnici, ca să nu cădem în cursele lor. Să păstrăm cu grijă frumuseţea cultului ortodox şi toată tradiţia străbună moştenită de la înaintaşi şi să trăim în pace şi iubire unii cu alţii, ca împreună să cântăm cu îngerii: „Hristos a înviat!”. Amin.

Arhimandrit Cleopa Ilie

Citește mai mult..

Duminica a 2-a după Paști (a Sf. Ap. Toma). Sfânta Evanghelie

Ev. Ioan 20, 19-31:

„În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit lisus. Deci i-au spus lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit lisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! lisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! lisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că lisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui.”

Citește mai mult..

Slujba Aghesmei celei mici de Izvorul Tămăduirii

În contextul sărbătorii de astăzi, la finalul Sfintei Liturghii, astăzi am săvârșit astăzi slujba Aghesmei celei mici, cea mai de seamă dintre ierurgiile privitoare la lucruri și, totodată, cea mai frecventă în activitatea liturgică a preotului. 

„Ea se săvârșește cel mai des, deoarece apa a fost considerată totdeauna ca una dintre cele patru stihii sau elemente constitutive primordiale ale cosmosului (apa, pământul, aerul și focul) și este, totodată, elementul natural cel mai util și cel mai folosit în viața casnică și gospodărească a omului.

Cuvântul grecesc agheasmă însemnă sfințire. La noi, prin acest termen se înțeleg atât apa sfințită, cât și slujba sfințirii. Agheasma mică se mai numește și sfeștanie (cuvânt slavon), care înseamnă luminare sau slujba luminării, pentru că la început se înțelegea prin el numai Agheasma cea Mare, care se săvârșește la Bobotează, sărbătoare care se mai numește și ziua luminilor sau a luminării, deoarece în această zi se botezau odinioară catehumenii.

Agheasma mică se săvârșește în Biserică și prin case, iar uneori chiar la râuri și fântâni (izvoare), în grădini, țarine sau în orice loc curat și cuviincios, la cererea și trebuința credincioșilor.

În Biserică, Agheasma mică se săvârșește de regulă la fiecare zi întâi a lunii, mai ales la 1 august (începutul postului Adormirii Maicii Domnului), 1 septembrie (începutul anului bisericesc), precum și în Vinerea din Săptămâna Luminată (Izvorul Tămăduirii).

Originea obiceiului de a face sfințirea apei la fiecare început de lună nouă trebuie căutată în dorința Bisericii de a înlocui, printr-un serviciu religios creștin, obiceiurile păgânești de la serbările lunilor noi, pe care le-au preluat și creștinii și împotriva cărora au luptat unii dintre Sfinții Părinti și unele din sinoade.

În unele părți (ca de exemplu, în Bucovina), sfințirea mică a apei se face și în ziua înjumătățirii Praznicului Cincizecimii (adică miercuri în săptămâna a patra după Paști), pentru că atunci ar fi vorbit Domnul cu samarineanca despre apa cea vie, la puțul lui Iacov (Ioan 4, 5-38), precum și la unele sărbători mari, la hramul bisericilor și în Lunea Paștilor. În biserici, aghiasma se face de obicei după Sfânta Liturghie, fie la sfârșitul Utreniei, fie chiar după Cântarea a 6-a a Canonului Utreniei, ca în Săptămâna Luminată (în Lunea Paștilor sau în Vinerea Izvorului Tămăduirii).

În case (sau la râuri și izvoare), sfințirea apei se săvârșește ori de câte ori cer credincioșii. Se obișnuiește mai ales în zilele de post: miercuri și vineri dimineața (uneori, și luni), pe nemâncate, și de preferință în cursul posturilor de durată (de exemplu, în prima şi în ultima săptămână din Postul Mare), apoi la datele din cursul anului indicate mai sus (1 august, Vinerea Izvorului Tămăduirii), precum și în anumite momente și ocazii din viața casnică a omului (ca de exemplu, la mutarea în casă nouă sau la inaugurarea ei, la sfințirea fântânii și a izvoarelor, a icoanelor, a cimitirului etc.).”

(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 367-368)

Citește mai mult..

Izvorul tămăduirii - Maica Domnului, mijlocitoarea omenirii

În fiecare an, în prima vineri după Paști, Biserica Ortodoxă sărbătorește Izvorul Tămăduirii. Este un praznic închinat Maicii Domnului, menit să arate rolul Fecioarei Maria în lucrarea mântuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tămăduirii amintește de o serie de minuni săvârșite la un izvor aflat în apropierea Constantinopolului.

Potrivit tradiției, Leon cel Mare, cu puțin timp înainte de a ajunge împărat, se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului. Întâlnește un bătrân orb care îi cere să-i dea apă și să-l ducă în cetate. Leon va căuta în apropiere un izvor, dar nu va găsi.

La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: „Nu este nevoie să te ostenești, căci apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure și luând cu mâinile apă tulbure potolește setea orbului și apoi unge cu ea ochii lui cei întunecați”. Leon va face ascultare și astfel, va găsi un izvor din care îi va da orbului să bea. Îi va spăla fața cu această apă, iar orbul va începe să vadă.

După ce a ajuns împărat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică. Mai târziu, împăratul Justinian (527-565), care suferea de o boală grea, s-a vindecat după ce a băut apă din acest izvor. Ca semn de mulțumire a construit o biserică și mai mare. Această biserică a fost distrusă de turci în anul 1453.

De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli și a tămăduit diferite răni și suferințe.

Credincioșii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetăți a Constantinopolului), se pot închina în biserica Izvorului Tămăduirii. Actuala construcție este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se află un paraclis din secolul al V-lea unde există până astăzi izvorul cu apă tămăduitoare din trecut.

Creștinii ortodocși vin în această zi la biserică pentru a lua parte la slujba de sfințire a apei, cunoscută și sub numele de Aghiasma Mică.

În vorbirea populară, aghesmei i se mai spune și aiasmă. Cuvântul aiasmă vine de la iazmă. În DEX, cuvântul iazmă, iezme, cu sensul de „arătare urâta și rea, nălucă, vedenie”, este indicat ca și în DLR cu etimologie necunoscută.

Se cere o explicație în legătură cu sensul cuvântului iasmă-iazmă, de „arătare urâtă și rea, nălucă, vedenie”, contrar sensului originar de „apă sfințită”. Explicația este următoarea: 

După ce preotul a sfințit apa, îi stropește pe credincioși în timp ce se cântă troparul: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvintează moștenirea Ta, biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește, și cu crucea Ta păzește pe poporul Tău”. Astfel, s-a reținut în popor că scopul urmărit prin aiasmă este de a alunga „arătarea urâtă și rea”, adică duhul cel rău.

Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii s-a generalizat în Biserica Ortodoxă în timpul secolelor V - VI.

Citește mai mult..

De ce sărbătorim Duminica?

Sărbătorile sunt orânduite pentru ca să dăm odihna trupului şi totodată să ne îngrijim în chip deosebit de cele ale sufletului (Deut.16, 8; Fapte 20, 7).

Serbăm Duminica, pentru că

a) E prima zi a creației;

b) E ziua în care a înviat Domnul („prima a sâmbetelor”, adică „ziua întâi a săptămânii”; Matei 28, 1-7 și Marcu 16, 2);

c) E ziua în care S-a pogorât Sfântul Duh peste Sfinții Apostoli (Fapte 2, 1 ş.u.).

d) E ziua în care s-a oficiat încă de la început, în Biserica creștină, „frângerea pâinii”, adică Sfânta Liturghie.

Cu un cuvânt, Duminica e ziua de bucurie în care prăznuim zidirea omului de către Dumnezeu-Tatăl, răscumpărarea lui prin Dumnezeu-Fiul și sfințirea lui prin Dumnezeu Sfântul Duh.

Creștinii au serbat dintru început Duminica?

Da. Pentru motivele de mai sus, Sfinții Apostoli și primii creștini numeau această zi Ziua Domnului și o serbau prin adunări de rugăciune și slujbă, împreunate cu săvârșirea Sfintei Euharistii, precum și cu felurite fapte de milostenie. Mărturie despre aceasta ne stau cele ce găsim scrise chiar în Sf. Scriptură (vezi Fapte 20, 7; I Cor.16, 2; Apoc.1, 10).

Așijderea făceau și bărbații apostolici, adică ucenicii Sfinților Apostoli. Unul dintre aceștia, anume Sf. Ignatie Teoforul, episcop al Antiohiei († 107), scrie în scrisoarea trimisă de el creștinilor din Magnesia (cap. 9): „Așadar, cei care au trăit în rânduielile cele vechi și au venit la nădejdea cea nouă, să nu mai țină sâmbăta, ci Duminica, în care și viața noastră a răsărit, prin El și prin moartea Lui”. Iar Sf. Iustin Martirul, († 155) scria pe la mijlocul veacului al doilea după Hristos: ”În ziua soarelui (Duminica), noi ne adunăm cu toții laolaltă, deoarece aceasta este prima zi în care Dumnezeu, schimbând întunericul și materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceeași zi a înviat din morți”.

Asemenea mărturii mai găsim și în Așezămintele Sf. Apostoli (cartea II, cap. 59), în canoane, precum și la o mulțime de Sfinți Părinți și scriitori bisericești din veacurile II-IV, ca de pildă: Tertulian, Sf. Irineu, Origen Sf. Ambrozie, Sf. Ioan Gură de Aur ş.a.

De aceea, odată cu recunoașterea creștinismului de către împăratul Constantin cel Mare (313), Duminica a fost recunoscută și consfințită de către stat ca zi de odihnă, chiar pentru necreștini, rămânând astfel până astăzi la toate popoarele creștine, ca zi săptămânală de repaos sau odihnă. 

Învățătură de credință Ortodoxă, Editura Renașterea, Cluj 2001, p. 340-341

Citește mai mult..

Întru mulți și sănătoși ani, tanti Maria!

Cu ocazia zilei de naștere, parohia Chicirea vă dorește un călduros „la mulți, binecuvântați și sănătoși ani”! Fie ca floare adăugată la buchetul vieții să vă aducă numai zâmbete și împlinirea tuturor gândurile celor spre mântuire! Vă îmbrățișam cu drag!

Citește mai mult..