Ev. Luca 18, 10-14:
„Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, asa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înălța pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.”
Un om a mers în pădure ca să aleagă un copac din care să facă grinzi pentru acoperiș. Și a văzut doi copaci, unul lângă altul. Unul era neted și înalt, dar era putred pe dinăuntru, și celălalt era cu dâmburi și urât pe dinafară, dar era sănătos pe dinăuntru. Omul a oftat și și-a zis: “La ce-mi folosește mie acest copac înalt, necioturos, dacă este putred pe dinăuntru și din care nu pot să fac bârne? Celălalt, chiar dacă este cioturos și urât, cel puțin este sănătos pe dinăuntru și astfel, dacă muncesc puțin mai mult, pot să-l folosesc la bârne de acoperiș pentru casa mea.” Și, fără să se gândească mai mult, a ales acel copac. Tot la fel va alege și Dumnezeu între doi oameni pentru casa Sa și nu va alege pe cel care pare bun pe dinafară, ci pe cel a cărui inimă este plină de dreptatea sănătoasă a lui Dumnezeu.
Cei mândri, ai căror ochi sunt într-una ridicați spre cer, în vreme ce inimile lor sunt lipite de pământ, nu sunt plăcuți lui Dumnezeu; sunt bineplăcuți lui Dumnezeu numai cei smeriți și blânzi cu inima, ai căror ochi sunt plecați spre pământ, în vreme ce inimile lor sunt bogate întru cele cerești. Ziditorul lumii alege oamenii care caută la păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât la faptele lor cele bune. Căci Dumnezeu este doctorul care vine la patul pe care stă fiecare dintre noi și întreabă: “Unde te doare?” Omul care folosește de venirea doctorului, ca să-i spună despre toate durerile și slăbiciunile sale, este înțelept, dar omul care își ascunde durerea și se laudă cu sănătatea sa, este nebun. Ca și cum doctorul vizitează oamenii pentru sănătatea lor și nu pentru starea lor de boală! Marele Ioan Gură de Aur spune că „Este rău să păcătuiești, deși aici se poate da ajutor; dar să păcătuiești și să nu îngădui păcatul – aici nu se mai poate nici un ajutor.”
 |
| Sf. Nicolae Velimirovici |
Deci să avem înțelepciune și să stăm la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, să simțim că ne aflăm înaintea doctorilor celor mai buni și mai milostivi, care ne întreabă pe fiecare dintre noi, cu purtare de grijă și cu dragoste: “Unde te doare?” Să nu ne lenevim în nici un chip, să-I spunem toată boala noastră, rănile noastre și păcatele noastre.
Domnul Iisus ne spune despre aceasta în pilda vameșului din pericopa Evanghelică de astăzi. În Evanghelie se spune că Domnul a spus această pildă celor care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți. Nu cădem și noi printre cei cărora Domnul le spune această pildă? Nu vă răzvrătiți, ci mărturisiți-vă boala, rușinați-vă de ea și luați leacul pe care vi-l dăruiește Doctorul cel mai bun și mai milostiv. Într-un spital erau mulți bolnavi. Unii aveau febră și nu mai puteau aștepta până la venirea doctorului; alții umblau de colo colo, crezându-se sănătoși și nu voiau să-i vadă doctorul. Într-o dimineață, doctorul a intrat să-i viziteze pe bolnavi. Doctorul era împreună cu un prieten, care era plin de daruri pentru bolnavi. Prietenul doctorului a văzut că bolnavii aveau febră și îi părea rău pentru ei. “Se pot vindeca?” l-a întrebat pe doctor. Doctorul i-a șoptit la ureche: “Și aceștia cu febră și cei care se află în pat se pot vindeca, dar cei care umblă nu se pot … aceia suferă de boli care nu se pot vindeca și sunt putrezi pe dinăuntru.” Prietenul doctorului a fost foarte uimit și uimirea sa stătea în două lucruri: tainele bolilor oamenilor și înșelăciunea ochilor oamenilor.
Închipuiți-vă acum că suntem bolnavi în acest spital al lumii. Boala de care suferă fiecare dintre noi poartă același nume – nedreptatea. În acest cuvânt se află toate patimile, toate poftele, toate păcatele – toate slăbiciunile și moleșirea sufletelor, a inimilor și a minților noastre. Cei bolnavi se află într-o stare, la începutul bolii, în altă stare, la vremea cea mai grea a bolii și în altă stare, la vindecare. Dar acestea sunt chipurile bolilor din lăuntrul omului; numai cei care se vindecă se fac conștienți de greutatea bolii de care suferiseră. Cei mai bolnavi sunt cei mai puțin conștienți de boala lor. În boala trupească, omul care are febră mare, nu este conștient de sine nici de boala sa, nici nebunul nu spune despre el că este nebun. Începătorii nedreptății se simt rușinați de boala lor o vreme, dar repetarea păcatului duce la obiceiul de a păcătui și aceasta se întâmplă până la amețeală și starea de inconștiență a nedreptății, până într-o stare în care sufletul nu mai are nici un sens în sine, și nici boala sa. Și închipuiți-vă numai, un doctor care intră în spital și întreabă: “Ce-ați pățit?” Cei a căror boală se află într-o stare de început, se simt rușinați să se arate că sunt bolnavi și vor răspunde: “Nimic!” Cei a căror boală a ajuns în starea cea mai grea, se vor mânia la o asemenea întrebare și nu vor răspunde numai “Nu-i nici o problemă cu noi!”, ci vor încerca să se mândrească cu sănătatea lor. Numai cei care sunt pe cale de vindecare vor ofta și vor răspunde doctorului: “E foarte rău! Ai milă și ne ajută!” Tertulian spune într-o omilie despre pocăință: ”Dacă îți este frică să-ți mărturisești păcatele, privește focul iadului, pe care numai mărturisirea îl poate stinge.”
Atunci, cugetă la toate acestea; ascultă pilda lui Hristos și hotărăște tu cât este de potrivit. Dacă spui cu uimire “Această pildă nu mi se potrivește”, atunci înseamnă că suferi de boala cunoscută ca nedreptate. Dacă te împotrivești “Eu sunt drept; aceasta este pentru păcătoșii din jurul meu”, aceasta înseamnă că boala ta a ajuns a ajuns să fie foarte grea. Dar dacă te bați cu pumnul în piept și spui “Este adevărat; sunt bolnav și am nevoie de doctor”, aceasta înseamnă că ești pe calea vindecării. Atunci, nu te teme; te vei vindeca.
Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu și celălalt vameș. Doi oameni, doi păcătoși, cu deosebirea că fariseul nu se vedea pe sine ca păcătos, în vreme ce vameșul se vedea păcătos. Fariseul făcea parte din clasa de sus din societatea vremii, iar vameșul făcea parte din clasa cea mai batjocorită.
Fariseul, stând așa, se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Fariseul stătea în partea de dinainte a bisericii, chiar în fața altarului, așa cum era obiceiul fariseilor să se ducă în față. Că fariseul stătea chiar în față, se vede din zicerea că vameșul stătea departe. Fariseul era atât de mândru și desigur, se vedea pe sine întru toată dreptatea (adică în sănătatea lui duhovnicească), că el nu căuta locul din față, numai în priveliștea oamenilor, ci și în priveliștea lui Dumnezeu și nu căuta aceasta numai la mese și la întâlniri cu oamenii, ci și la rugăciune. Acest lucru este destul pentru a arăta cât de bolnav era fariseul de nedreptate și cum îl învârtoșa pe el aceasta.
De ce se zice: se ruga în sine? De ce nu cu glas? Pentru că Dumnezeu ascultă mai atent ce vorbește inima decât ce grăiesc buzele. Ceea ce crede și simte omul atunci când se roagă lui Dumnezeu este mai important pentru Dumnezeu decât cuvintele rostite doar cu limba. Limba poate fi înșelătoare, dar inima nu înșeală: ea arată omul așa cum este el – alb ori negru.
„Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni.” Un păcătos cutează să spună aceasta, în biserică, înaintea lui Dumnezeu! Ce este Biserica, dacă nu un loc unde bolnavii se întâlnesc cu doctorul lor? Cei bolnavi din pricina păcatului vin să-și mărturisească boala, lui Dumnezeu Doctorul, și să afle leacuri și vindecare de la El, care este adevăratul vindecător de toată durerea și slăbiciunea omului și Care este Dătător a toate lucrurile cele bune. Merg cei sănătoși la spital ca să se laude doctorului cu sănătatea lor? Dar acest fariseu nu a venit la biserică cu sufletul întreg și sănătos, ca să se laude cu sănătatea sa, ci ca un grav bolnav de nedreptate care, în delirul bolii sale, nici nu mai știe că este bolnav. Odinioară, pe când vizitam un spital de boli de minte, doctorul m-a dus în fața unui gard de sârmă, care împrejmuia clădirea cu bolnavii cei mai primejdioși. „Cum te simți?”, l-am întrebat. El mi-a răspuns îndată: „Cum crezi că mă simt printre toți nebunii ăștia?”
Iată ce spune fariseul: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni.” De fapt, el nu mulțumește lui Dumnezeu pentru aceasta, recunoscând că este lucrarea lui Dumnezeu faptul că el nu este ca ceilalți oameni. Nu, cuvintele: „Dumnezeule, Îți mulțumesc …” nu sunt nimic mai mult decât o grăire, o zicere lingușitoare către Dumnezeu, ca Dumnezeu să-i asculte lăudăroșenia lui. Căci, din tot ceea ce spune, el nu mulțumește lui Dumnezeu pentru nimic; dimpotrivă, el hulește împotriva lui Dumnezeu, hulind împotriva întregii zidiri a lui Dumnezeu. El nu-I mulțumește lui Dumnezeu pentru nimic. Tot ceea ce spune el despre sine, este arătat ca fiind numai lucrările lui, dobândite fără ajutorul lui Dumnezeu. El nu spune că nu este profitor, nedrept, desfrânat ori vameș, pentru că Dumnezeu l-a păzit de aceasta cu puterea Sa și cu mila Sa; ci spune numai că el este ceea ce este, după propria sa judecată: un om cu totul aparte, și atât de vrednic, că nu are pereche în toată lumea. Ca și aceasta – viețuirea sa cu cu totul aparte – el se ostenește și se nevoiește ca să rămână pe această treaptă înaltă, deasupra tuturor celorlalți oameni. Altfel spus: el postește de două ori pe săptămână și dă zeciuială din toate câte câștigă. Ah, ce cale ușoară de mântuire și-a ales acest fariseu, mai ușoară decât cea mai ușoară cale de pierzare! Dintre toate poruncile pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor prin Moise, el alege numai două dintre cele mai ușoare. Dar el nici măcar pe acestea două nu le-a împlinit cu adevărat, căci Dumnezeu nu a dat aceste două porunci pentru că avea El nevoie ca oamenii să postească și să dea zeciuială din toate câte câștigă. Asta nu-I trebuie lui Dumnezeu câtuși de puțin. Dumnezeu nu a dat aceste porunci oamenilor nici ca să fie un scop în sine, ci – privind toate celelalte porunci – ca să aducă roadă de smerenie înaintea lui Dumnezeu, ascultare față de Dumnezeu și dragoste pentru Dumnezeu și pentru om. Pe scurt: să deștepte, să înmoaie și să lumineze inimile oamenilor. Totuși, fariseul a împlinit aceste două porunci fără să aibă un scop. El postea și dădea zeciuială din toate câte câștiga, dar îi ura și îi disprețuia pe alții și era mândru înaintea lui Dumnezeu. Și astfel el a rămas pom fără roadă. Roada nu stă în postire, ci în inimă; roada nu stă într-o poruncă, ci în inimă. Toate poruncile și toate legile se află în slujba inimii: ele încălzesc inima, luminează inima, udă inima, împrejmuiesc inima, o prășesc și o plantează – numai ca rodul din câmpul inimii să se prindă, să crească și să se coacă. Toate lucrările cele bune sunt un mijloc și nu un scop, metoda și nu rodul. Scopul este inima, unde se află rodul.
Și astfel, fariseul, prin rugăciunea sa, nu a dobândit scopul dorit: el nu și-a dat la iveală frumusețea sufletului său, ci urâciunea lui; el nu și-a dat la iveală sănătatea, ci boala sa. Hristos a dorit să arate aceasta, prin această pildă; nu numai în ceea ce-l privește pe acest fariseu, ci privitor la toți fariseii, care erau la vremea aceea puterea stăpânitoare peste poporul iudeu. Prin această pildă, Domnul a căutat să arate cucernicia răsucită și fariseismul mincinos, pentru care vă aflați în stare de cădere de-a lungul tuturor neamurilor de creștini, până în zilele noastre. Nu se află și astăzi printre noi, oameni, care se roagă lui Dumnezeu întocmai ca acest fariseu? Nu sunt mulți dintre cei care își încep rugăciunea cu hulă și cu cârteală împotriva aproapelui și sfârșesc cu mărire de sine? Nu sunt mulți care stau în fața lui Dumnezeu ca și cum ne-ar fi nouă datornic? Nu sunt mulți dintre noi care spun: „Dumnezeule, eu postesc, merg la biserică, îmi plătesc toate dările și dau bani la biserică; eu nu sunt ca alți oameni, ca profitorii și defăimătorii, ca necredincioșii și desfrânații, care mă supără pe mine rău? Ce faci Tu, Dumnezeule? De ce nu-i ucizi pe ei și de ce nu mă răsplătești pe mine pentru tot ceea ce fac eu pentru Tine? Nu vezi Tu, Doamne, curăția inimii mele și sănătatea sufletului meu?” Cu toate acestea, știți că „Dumnezeu nu vă poate înșela, și nici voi pe El”, așa cum a spus Fericitul Maxim. El a mai spus „Fiecare își face cruce, dar nu fiecare se roagă.” Fariseul este ca “Avraam prin barba sa, și ca Ham prin fapte.”
Astfel, ei vorbesc, și Dumnezeu îi ascultă și îi trimite acasă goi, spunându-le: „Eu nu recunosc chipul pe care îl arătați voi, despre voi.” Și, la Judecata de Apoi, El le va spune: „Eu nu vă cunosc pe voi”, căci Dumnezeu nu-Și recunoaște prietenii după vorbele lor, ci după inimile lor; așa după cum nu prețuiește smochinul pentru frunzele lui, ci pentru roadă.
Dar iată cum ar trebui să se roage un om al rugăciunii: Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. El stătea departe! Adevăratul om al rugăciunii nu se repede în față, în locul cel mai de vază din biserică. La ce ți-ar folosi aceasta? Dumnezeu îl vede la fel de bine dacă stă în spatele bisericii, ca și atunci când ar sta în față. Un adevărat om al rugăciunii se pocăiește întotdeauna cu adevărat. „Pocăința omului este sărbătorirea lui Dumnezeu”, spune Sfântul Efrem Sirul. El stă departe. El își simte nimicnicia în fața lui Dumnezeu și este plin de smerenie înaintea măreției lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre bărbații născuți din femeie, era plin de frică la venirea lui Hristos, spunând: „Eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor.” (cf. Marcu 1, 7). Femeia păcătoasă I-a spălat picioarele lui Hristos, udându-le cu lacrimile ei. Iată, deci, că un om adevărat al rugăciunii are smerenie adâncă și este plin de bucurie dacă Dumnezeu îi îngăduie să se apropie de picioarele Sale.
El nu voia nici ochii să-și ridice către cer. De ce? Ochii sunt oglinda sufletului. Păcatele sufletești se pot citi în ochi. Nu vedeți că în fiecare zi, atunci când un om păcătuiește, coboară privirea înaintea oamenilor? Cum pot ochii păcătosului să nu se coboare înaintea lui Dumnezeu Atotvăzătorul? Doamne, fiecare păcat săvârșit înaintea oamenilor este săvârșit înaintea lui Dumnezeu și nu există nici un păcat pe fața pământului care să nu-L supere pe Dumnezeu. Un adevărat om al rugăciunii este conștient de aceasta și pe lângă smerenie, mai are și multă rușine înaintea lui Dumnezeu. De aceea spune: el nu voia nici ochii să-și ridice către cer.
Ci își lovea pieptul. De ce? Ca să arate în felul acesta că trupul este mădularul păcătuirii omului. Poftele trupești duc omul la păcatele cele mai grele. Lăcomia dă naștere patimii: patima dă naștere mâniei și mânia uciderii. Gândurile repetate asupra celor ale trupului, desparte pe om de Dumnezeu, îl vlăguiește și ucide biruința dumnezeiască care se află în om. De aceea vameșul se bate în piept la rugăciune, fiind conștient de păcatul său, de umilirea sa și de rușinea sa înaintea lui Dumnezeu. Dar de ce își bate mai ales pieptul, și nu capul sau mâinile? Pentru că inima se află în piept și inima este izvorul atât al păcatului, cât și al faptelor celor bune. Chiar Domnul a spus: „Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul pizmaș, hula, trufia, ușurătatea.” (Marcu 7,20-23). De aceea vameșul se bate în piept.
Și a spus el: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” El nu a pomenit nici de faptele sale cele bune, nici de cele rele. Dumnezeu le știe pe toate. Și Dumnezeu nu voiește înșiruire de fapte, ci pocăință smerită pentru toate. „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Aceste cuvinte spun totul. Tu, Dumnezeule, ești Doctorul și eu sunt bolnavul. Numai întru puterile Tale stă vindecarea și numai singur Ție Îți aparțin eu. Tu ești Doctorul și milostivirea este leacul tău. În zicerea: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” e ca și cum el spune cu pocăință: „Doctore, dă-mi leacul mie, celui bolnav! Nimeni din toată lumea asta nu mă poate vindeca, decât numai Tu, O, Dumnezeule.” „Ție Unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut” (Psalm 50, 5). Nu este nădejde pentru mine de la oameni, oricât de drepți ar fi ei, dacă nu mă ajuți Tu pe mine. Nimic nu mă mai poate ajuta pe mine: postirea mea, darea de zeciuială, sau toate faptele mele cele bune, dacă milostivirea ta nu-mi unge rana ca o alifie. Lauda oamenilor nu-mi vindecă rana, ci mai rău se face. Tu, numai Tu singur îmi știi boala mea și numai Tu singur ai leacul ce-mi este mie de folos. La nimeni altul nu-mi este de folos să merg sau să mă rog. Dacă Tu mă îndepărtezi pe mine, lumea întreagă nu mă poate sprijini de la căderea în prăpastie. Tu, numai Tu singur poți, Doamne, dacă Tu vrei. O Dumnezeule, iartă-mă și mântuiește-mă! „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”
Ce spune Domnul Iisus despre acest fel de rugăciune? „Zic vouă că acesta – a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela.” Cui spune Domnul aceasta? Nouă tuturor, care credem despre noi că suntem drepți. Vameșul este cel care coboară la casa sa mai îndreptat, nu fariseul. Omul care își mărturisește păcatele sale cu smerenie, merge acasă mai îndreptat și nu cârtitorul cel mândru. Cel care se pocăiește și se rușinează este mai îndreptat iar nu omul cel înfumurat, mândru, obraznic. Doctorul are milostivire și vindecă pe omul bolnav care își recunoaște boala și caută vindecare, și îl trimite gol pe cel care vine la Doctor ca să se fălească cu sănătatea sa. Apoi Domnul sfârșește minunata Sa pildă cu această învățătură: “Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” Cine se înalță pe sine și cine se smerește pe sine? Nimeni nu se poate înălța singur nici măcar un pic, dacă Dumnezeu nu-l ridică. Dar aici se vorbește despre cel care crede că se înalță, năpustindu-se către locul cel dintâi, atât înaintea oamenilor, cât și a lui Dumnezeu; despre cel care se laudă cu lucrările sale cele bune; cel care se semețește înaintea lui Dumnezeu și care, hulind și defăimând, îi umilește pe alții, ca el să pară mai mare. În felul acesta, cei care cred că se înalță pe sine, de fapt, se înjosesc. Fiindcă, oricât de mare s-ar vedea în ochii săi și chiar în ochii oamenilor, el este cu mult mai mic în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu va rușina un asemenea om și îl va face să simtă într-o zi umilirea pe care a pricinuit-o altora. „Până când omul nu se smerește, el nu va primi nici o răsplată pentru faptele sale. Răsplata nu se dă pentru fapte, ci pentru smerenie”, spune Isaac Sirul (Tratat mistic, 34). Dar cine se umilește pe sine? Aceasta nu face omul care încearcă să pară mai mic decât este, ci cel care nu-și vede micimea din pricina păcatului. Cu adevărat, chiar dacă vrea, omul nu se poate coborî pe sine mai jos decât îl coboară păcatul. Dumnezeu nu caută la noi altă umilire decât sensul și recunoașterea păcătoșeniei. Pentru omul care își dă seama și recunoaște prăpastia în care l-a aruncat păcatul, nu este cu putință să coboare mai jos. Păcatul, întotdeauna ne poate arunca în prăpastia pieirii, care este mai adâncă decât ne putem închipui. Sfântul Macarie cel Mare spune: „Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se deja mai jos decât ceilalți, unde mai poate cădea? Semeția este mare umilire, dar umilirea este o mare înălțare, cinste și demnitate.” (Omilia 19).
Pe scurt: omul care face precum vameșul, este înălțat. Cel dintâi (fariseul) nu se poate vindeca, pentru că el nu poate vedea că este bolnav; cel de al doilea (vameșul) este bolnavul care se află pe calea vindecării, pentru că el și-a recunoscut boala, s-a așezat sub ascultarea Domnului și a luat leacul. Cel dintâi este ca și copacul acela neted, înalt, care este putred pe dinăuntru și nu este de folos gospodarului; cel de-al doilea este ca și copacul acela cioturos și urât, pe care îl prelucrează gospodarul, face bârna pentru acoperiș și îl duce în casă.
Să Se milostivească Dumnezeu de toți păcătoșii care-și plâng păcatele și să-i vindece de boala cea păcătoasă pe toți cei care se roagă Lui cu frică și cu cutremur, slăvindu-L ca pe Tatăl cel milostiv și pe Unul-Născut Fiul Său și pe Sfântul Duh – Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!
Ziua de pomenire generală a tuturor celor adormiți a rămas consacrată ca fiind sâmbetele „Moșilor”. Înainte de lăsatul de sec de carne pentru Postul Mare avem, după cum am spus „Moșii de iarnă”. În primele Duminici ale Triodului ni s-au pus înaintea sufletelor noastre importanța rugăciunii sincere, a smereniei, a credinței autentice și a pocăinței, iată că toate aceste virtuți preced o lecție importantă pentru existența noastră creștină: faptul că suntem în permanentă comuniune cu cei ce nu mai sunt printre noi. Existenta acestei comuniuni este reală și palpabilă, iar în această sâmbătă recunoștința, dragostea și credința sunt principiile manifestate de toți participanții la sfintele slujbe ce aduc prinos de jertfă și rugăciune pentru toți cei adormiți.
Dar, mai mult decât de pâine, fiului pierdut îi era foame de iubire, de iubirea dătătoare de viață, pe care o găsea lângă tatăl său, iubirea pe care i-a dedicat-o tatăl său. Dacă era în pericol să moară de inaniție, la fel de mare era pericolul de a muri de singurătate și de lipsa iubirii. Tatăl, prin simpla sa prezență, este sursă de viață și în același timp sursă de iubire. Fiul risipitor este incapabil să se salveze pe el însuși. Pentru el ruptura de tatăl – abia acum înțelege – înseamnă moarte trupească cu siguranță, dar, mai presus de aceasta, aneantizare a sufletului și spiritului.
Deși trăim în vreme de pace și nu avem motive de conflict, paradoxal suntem mult mai dezbinați decât acum o sută de ani, în vreme de război. Cum de este posibil? Care este cauza? Nu caut să ofer răspunsuri, ci doar să las gând de meditație celor ce își pun aceste întrebări. Răspunsul l-am descoperit în urmă cu ceva timp la finele unui drum pe care l-am parcurs de vreo câteva ori pentru a-mi aminti de fiecare dată că darul cel mai de preț al nației noastre l-am primit cu un preț enorm, nu în bani, sau alte valori materiale ci plătit cu preț de sânge omenesc. 
Pe drumul ce duce spre „Cota 798”, deja se simte ruptura de nivel despre care vorbea Eliade, intrăm într-un alt timp și parcă parcurgem un adevărat drum inițiatic. Ne aruncăm într-un abis fără a ști exact ce vom găsi acolo oricât de informați am fi. Dealul Coșna reprezintă ultima redută a înaintării germane către Moldova, așa cum l-au numit nemții. În acest loc Divizia 17 infanterie germană a fost trimisă să zdrobească armata română, apoi să traverseze Dealul Coșna, dar și aici s-a strigat cu multă tărie de către armata română: „pe aici nu se trece!”. Curajul și sentimentul unității este de nedescris și aproape de neimaginat! Înfăptuirea unui ideal al unității trebuia realizat cu orice preț, chiar și al vieții. Ajunși la poalele sale, începem urcușul. Peisajul de neimaginat ți se pare rupt dintr-o altă lume. Frumusețea cadrului natural a acoperit jertfa de acum 100 ani, dar cicatricile se mai văd și acum în sol. Drumul inițiatic ne călăuzește mai întâi către primul popas: o cruce de piatră în memoria eroului legendar al Primului Război Mondial, grenadier Constantin Mușat, care s-a întors pe front deși își pierduse deja un braț. Nu după mult timp, întors în luptă, acesta își pierde viața chiar la baza dealului Coșna în data de 13 august 1917. Simți deja fiorul și te faci mic în fața jertfei. Liniștea e mormântală acum, doar briza unui vânt aduce șoapte... Șoaptele unor strigăte mute ale soldaților care încercau să aducă trupul agonizând al sergentului grănicer devenit erou legendar, Constantin Mușat. Moment de reculegere. Urcăm spre vârful dealului. Aici priveliștea îți taie respirația și imediat înțelegi importanța strategică a locului. Al doilea popas. O a doua Sfântă Cruce din piatră în memoria celor ce au obținut una dintre cele mai importante victorii pentru unitatea de neam: o parte a brigăzii a 14-a din divizia a VII-a, divizia de cavalerie, două batalioane din brigada de grăniceri și alte două din regimentul 22. Victoria a însemnat o izbândă a puterii de rezistență a soldatului român. Aici s-a zădărnicit înaintarea forțelor inamice și asigurarea libertății Moldovei, aceasta fiind salvată de catastrofa invaziei și implicit a ocupației inamice. Pierderile totale ale românilor de la Oituz de ridică la aproximativ 14.000 de oameni. 
Mensa este o societate fondată în Oxford, Marea Britanie în 1946 cu scopul de a identifica și pune în legatură oameni cu un coeficient foarte înalt de inteligență.
Ev. Luca 18, 10-14:
