Un An Nou binecuvântat

Un An Nou binecuvântat, plin de credință, nădejde și dragoste creștină! 

Citește mai mult..

Duminica după Nașterea Domnului

Ev. Matei 2, 13-23:

„După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul și pe Mama Sa, fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod va căuta Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat noaptea Pruncul și pe Mama Sa și au plecat în Egipt. Și au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin prorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu». Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte tare și, trimițănd, a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia Prorocul: «Glas în Rama s-a auzit, plângere și tânguire multă; Rahela își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată, pentru că ei nu mai sunt». După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, și i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul și pe Mama Sa și mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viața Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul și pe Mama Sa şi au venit în pământul lui Israel. Dar auzind că domnește Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, Iosif s-a temut să meargă acolo și, luând poruncă în vis, s-a dus în părțile Galileei. Și, venind, a locuit în orașul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proroci, că Nazarinean Se va chema.”

Citește mai mult..

De vorbă cu Dumnezeu

Rugăciune reprezintă o componentă esențială a vieții oricărui credincios creștin-ortodox, ea reprezintă „ridicarea minții noastre și voii noastre către Dumnezeu” (Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, Filocalia, vol I, p.80, trad. de Pr. Dr. D. Stăniloae, Sibiu, 1946). În același timp, rugăciunea este „vorbirea minții noastre cu Dumnezeu” (Ibidem, p. 57). Dacă omul vorbește cu Dumnezeu în rugăciune, oare ce ar trebui să spună omul? Ce să ceară omul în rugăciunea sa și care este cel mai bun model de rugăciune?

Cu privire la conținutul ei, rugăciunea se împarte în trei categorii:

• rugăciunea de laudă
• rugăciunea de mulțumire
• rugăciunea de cerere

Rugăciunea de laudă este aceea prin care omul binecuvintează, lăudând pe Domnul Dumnezeu, după cum zice și psalmistul David: „În toate zilele bine Te voi cuvânta și voi lăuda numele Tău în veac și în veacul veacului. Mare este Domnul și lăudat foarte și măreția Lui nu are sfârșit” (Ps. 144, 2). Pentru a înțelege mai bine acest lucru ne putem imagina o călătorie într-o țară îndepărtate plină de lucruri frumoase și nemaivăzute, care ne încântă la culme. Cu siguranță vom lăuda și ne vom minuna de acele meleaguri. Cât de mici sunt aceste lucruri în comparație cu strălucirea și măreția lui Dumnezeu! Cu atât mai mult se cuvine spre a-I aduce laudă. Îngerii, privind nemijlocit nesfârșita Lui slavă, Îl laudă și Îl binecuvintează cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt!” (Isaia 6, 3), la fel cum au cântat laude și Pruncului Iisus, născut în Betleem (Luca 2, 14). Cu atât mai mult, noi, aici pe pământ, cunoscând măreția lui Dumnezeu și slava Sa, din tot ce ne înconjoară, din minunile lumii în care trăim și din universul vast și infinit, dar și din Descoperire, avem datoria de a-L lăuda pe Dumnezeu în rugăciunile noastre. Biserica laudă necontenit pe Dumnezeu în cântările ei: Trisaghionul, Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot..., Doxologia Mare și Mică, Pre Tine Te lăudăm..., precum și mule altele. Deasemenea, cântare de laudă este și cântarea Maicii Domnului: „Mărește suflete al meu pe Domnul...” (Luca 1, 46).

Rugăciunea de mulțumire este aceea prin care arătăm că ne aducem aminte cu mulțumire și cu dragoste de toate binefacerile primite de la Dumnezeu. Chiar bunul Dumnezeu așteaptă de la om să fie mulțumitor, iar despre vorbește însuși Sf. Ap. Pavel: „Rugați-vă neîncetat. Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus pentru voi” (I Tes. 5, 17-18). La ieșirea din corabie, Noe aduce rugăciune de mulțumire (Fac. 1-21), israeliții aduc rugăciune de mulțumire la ieșirea din robia egipteană (Ieș., 15, 1-21). Cu privire la rugăciunea de mulțumire, Catehismul Ortodox ne arată că această rugăciune ne este necesară întrucât ea izvorăște din dragostea și recunoștința pe care o avem față de Dumnezeu pentru toate darurile nenumărate pe care le primim. De aceea, uneori, în anumite cazuri, Dumnezeu încetează darurile Sale pentru cei ce nu știu să le prețuiască și nu-I mulțumesc niciodată.

Rugăciunea de cerere este aceea prin care cerem de la Dumnezeu tot ce ne trebuie pentru viața noastră, sau aceea prin care Îl rugăm „să ierte păcatele noastre, așa încât să ne izbăvească și de pedeapsă și să reverse asupra noastră și harul Lui cel sfânt asupra sufletului și asupra trupului” (Mărturisirea de credință Ortodoxă, p. a II-a, răsp. la întreb. 5). Dumnezeu vrea să-I cerem tot ce ne trebuie, pentru că fără rugăminți El nu dă nimic (Iacov 4, 2). Dumnezeu se așteaptă să Îl rugăm cu stăruință. Sfântul Grigorie Dialogul spune că vrea nu numai să-L rugăm ci să-L silim. Desigur că Dumnezeu știe toate nevoile noastre (Matei 6, 32) și ar putea să ni le împlinească fără a le cere efectiv, dar voiește să-L rugăm, ca nu cumva să socotim bunătățile Sale ca pe niște lucruri cu care El ne-ar fi dator, ci ca pe niște binefaceri, pentru care să-I fim mulțumitori din inimă, cu umilință și cu dragoste. 

Ce să cerem în rugăciunile noastre? În rugăciunile noastre către Dumnezeu trebuie să cerem mai întâi cele sporesc mărirea Sa și ajută mântuirii sufletelor noastre. „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea (nn - adică mâncarea, îmbrăcămintea etc.) se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Sau, cu alte cuvinte: „Cereți în rugăciunile voastre ca să obțineți lucruri cerești și netrecătoare, pentru ca primindu-le ca atare să moșteniți Împărăția Cerului și să vă bucurați de cele mai mari bunuri. Iar cele pământești și mici de care aveți nevoie pentru trebuințele trupului, vi le va da Tatăl pe deasupra, în măsura trebuitoare” (Origen, Despre rugăciune, c. XIV, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, în PSB, vol 7, EIBMBOR, Buc., 1982, p. 286). Împăratul Solomon a cerut înțelepciune pentru a putea conduce bine poporul Israel, iar Dumnezeu i-a dar nu numai înțelepciune, ci și bogăție pământească (III Regi 3, 11-13). Putem cere și cele trebuincioase vieții de aici, dar în măsura în care acestea ne sunt folositoare mântuirii sufletelor noastre și nu sunt cu intenții rele.

Modelul desăvârșit de rugăciune este Rugăciunea Domnească sau „Tatăl nostru”. Această rugăciune a fost dată de Mântuitorul la rugămintea unuia dintre Apostoli: „Doamne, învață-ne și pe noi să ne rugăm” (Luca 11, 1). Atunci Mântuitorul i-a învățat rugăciunea „Tatăl nostru” (Matei 6, 9-13). Așadar, atunci când rostim cuvintele acestei rugăciuni, rostim însăși cuvintele Mântuitorului, de aceea se mai numește și Rugăciunea Domnească:

„Tatăl nostru, Care ești în ceruri,

Sfințească-se numele Tău;

Vie împărăția Ta;

Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.

Pâinea noastră cea de toate zielele

Dă-ne-o nouă astăzi;

Și ne iartă nouă greșelile noastre,

Precum și noi iertăm greșiților noștri;

Și nu ne duce pe noi în ispită,

Ci ne izbăvește de cel viclean.

Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. 

Amin!”  (Matei 6, 9-13)

Citește mai mult..

Sfântul Arhidiacon și întâi Mucenic Ștefan

 Sfântul, slăvitul şi mult lăudatul Apostol Ştefan Întâiul-mucenic a fost unul din primii convertiţi creştini dintre evreii greci, unul din primii şapte diaconi hirotoniţi de Apostoli şi primul mucenic al Bisericii Ortodoxe. Este grabnic ajutător în judecarea proceselor nedrepte.

Biserica pomeneşte mucenicia Sfântului Ştefan în data de 27 decembrie şi mutarea moaştelor lui în data de 2 august, dar şi în 15 iunie odată cu Sfinţii Fortunat şi Ahaic.

Martiriul sau a avut loc în valea lui Iosafat. Pe locul uciderii Sfântului Ştefan vor fi judecate neamurile. Pe locurile acelea vor sta Maica Domnului de-a dreapta şi Sfântul Prooroc Ioan Botezatorul de-a stânga Fiului lui Dumnezeu.

Viaţa

Ştefan a fost de neam iudeu şi se presupune că a învăţat ca şi Sfântul Apostol Pavel la şcoala rabinică a marelui învăţat din vremea aceea, Gamaliel.

Era un gânditor adânc şi vorbitor îndemânatic, bun psiholog, cu un sentiment religios excepţional de cald şi de puternic, însufleţit, sensibil, bun la suflet şi delicat cum rar întâlneşti la o personalitate oricât de puternică şi de complexă ar fi. Ceea ce rostea prin cuvânt, îndeplinea prin faptă.

El l-a cunoscut bine pe Mântuitorul Hristos şi e de bună seamă adevărat că şcoala cea mai înaltă a făcut-o la picioarele lui Iisus Hristos şi a continuat la şcoala apostolilor. Dar ceea ce îl caracteriaza cu devărat cel mai mult era că avea o credinţă şi o râvnă atât de mari pentru lucrarea Domnului Hristos, încât Dumnezeu l-a învrednicit să săvârşească minuni şi semne mari în popor.

Zelul lui în predicarea Evangheliei i-l insufla nu numai Duhul Sfânt, dar şi faptul că a fost martor al Învierii Domnului, al Înălţării Sale la cer şi al Pogorârii Duhului Sfânt. Ca şi apostolii, el Îl predica pe Mesia Cel prezis de prooroci, pe Hristos Cel înviat din morţi. De aceea fariseii şi conducătorii poporului evreu nu-l priveau cu ochi buni şi "le părea rău că învăţa poporul şi vestea întru Iisus învierea morţilor".(Faptele Apostolilor IV, 1-2).

La propunerea Sfinţilor Apostoli, Sfântul Ştefan arhidiacon, a fost ales în fruntea celor şapte diaconi a fost ales adică primul dintre diaconi. "Ştefan" în greceşte înseamnă cunună.

La scurt timp după aşezarea lui în slujba aceasta, unii din sinagoga zisă a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, au început cu Ştefan o ceartă de vorbe. Ea a pornit de la faptul că unii ziceau despre Mântuitorul că este profet, alţii că este un înşelător, iar alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Apărând credinţa cea adevărată cu privire la Mântuitorul Hristos Care s-a născut din pururea Fecioara Maria, s-a răstignit pentru păcatele întregii omeniri şi s-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui ceresc, aceşti iudei s-au hotărât să-l piardă. A fost acuzat fals de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu şi dus în faţa sinedriului – înaltul tribunal iudeu de judecată - spre a fi judecat.

Iată că, la numai o jumătate de an după sacrilegiul săvârşit faţă de Domnul nostru Iisus Hristos, procedura se repetă întocmai cu Sfântul Ştefan. S-au găsit desigur şi de data aceasta martori mincinoşi care să mintă că l-au auzit vorbind blasfemiator la adresa lui Moise, a templului lui Solomon şi a lui Dumnezeu. La toate acuzaţiile aduse iată-l din nou pe Caiafa întrebând: Adevărate sunt acestea care se spun împotriva ta Ştefane, ce ai de spus? În clipa aceea toţi şi-au îndreptat privirile spre victimă şi Sfântul Evanghelist Luca – martor al evenimentului- inspirat de Duhul Sfânt, ne spune că: "cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger".

Sfântul Ştefan rosteşte o cuvântare lungă în care face o privire asupra poporului evreu, extrăgând din profeţi adevărul că Iisus este Mesia cel prezis de ei şi iudeii sunt vinovaţi de uciderea lui. În cuvântarea sa înlătură şi anulează toate acuzaţiile nedrepte aduse împotriva lui, arătând valoarea Legii şi a profeţiilor pe care le-a desăvârşit Stăpânul său Hristos. Dar iată că ajunge la punctul culminant al cuvântării sale. Cuvintele sale sunt flăcări vii ce înfierează cu focul adevărului lor inimile fariseilor iudei. "Voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, cum au fost părinţii voştri aşa sunteţi şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri ? Şi au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!" (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Mucenicia

Atunci cei de faţă, scrâşnind din dinţi, urlând, sfâşiindu-şi hainele de pe ei – întocmai ca şi la condamnarea Mântuitorului – au strigat câ au putut: Să piară de pietre, aşa cum se cade hulitorilor... Să piară!... Să piară!

Dar iată o mare minune: Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi a zis: "Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu". Ei au început să răcnească, şi-au astupat urechile şi toţi într-un gând s-au năpustit asupra lui. L-au târât afară din cetate, şi au început a-l bate cu pietre. Iar martorii şi-au dezbrăcat hainele ca să poată lovi mai cu putere şi le-au pus la picioarele unui tânăr, numit Saul.

Era obiceiul ca martorii să pună mâna pe capul vinovatului şi să spună: sângele acestuia să cadă asupra lor, pentru că el blasfemia numele lui Dumnezeu şi ei aruncau cele mai mari pietre.

Alături de credinţă, inima mucenicului Ştefan a fost o văpaie de dragoste "mai mare decât moartea" pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai marilor templului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare şi atotbiruitoare, după pilda vieţii Domnului (Luca XXIII, 34) – care s-a aprins din dragostea jertfei de pe Golgota – a făcut să rodească în fiinţa sa fructul iertării duşmanilor, în clipa când îşi dădea duhul.

În faţa sinedriului îşi manifestă credinţa prin rugăciune căci, sub loviturile de pietre care veneau cu furie din toate părţile, el se ruga şi zicea: "Doamne Iisuse primeşte duhul meu; şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta." (Faptele Apostolilor VII, 59-60)

Aşa se sfârşise şi Mântuitorul lumii care, înainte de a-şi da viaţa pentru mântuirea lumii, chemând pe Tatăl Său din ceruri, îi încredinţează sufletul Său zicând: "Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu", iar când Îl batjocoreau şi-L chinuiau călăii, se ruga la Tatăl Său să le ierte păcatul pe care-l săvârşeau aceştia: "Părinte Sfinte, iartă-le lor păcatul acesta că nu ştiu ce fac."

Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea Sfântului Ştefan, căci pe locul unde a fost ucis el se afla un tânăr care se numea Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care păzea hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan, cel care va deveni din cel mai mare prigonitor al creştinilor, Apostolul Neamurilor. În drumul spre Damasc unde se ducea să prigonească creştinii de acolo, Mântuitorul Hristos se arată lui Saul întrebându-l pentru ce Îl prigoneşte şi atunci are loc momentul transformării inimii lui Saul în "vas curat şi cinstit" devenind marele apostol al omenirii, Sfântul Apostol Pavel.

Iată că Mântuitorul a făcut din el stâlpul creştinătăţii şi propovăduitorul neînfricat al lui Hristos Cel înviat din morţi. Ştim că el însuşi şi-a săvârşit mucenicia la Roma. Iată taina cea mare, iată cum îşi apără Domnul Hristos Biserica şi pe credincioşii Săi. Unul era răpus de loviturile pietrelor, iar altul se ridică să predice cuvântul Evangheliei cu riscul vieţii sale.

Sfânta Tradiţie ne spune că în timp ce mulţimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ştefan, mai departe pe o ridicătură de pământ, stăteau şi priveau dându-i putere de a suferi cu demnitate martiriul, însăşi Maica Domnului însoţită de Sfântul Ioan ucenicul cel iubit al Domnului. Aceste cuvinte grăieşte Sfânta Tradiţie: "O, cât îi era de dulce moartea, Sfântului, celui dintâi mucenic, cu toate că se afla într-acea crudă ucidere cu pietre – căci privea la patimile lui din înălţimile cereşti, prea dulcele Iisus – iar din dealurile pământeşti, prea dulcea Mamă, împreună cu iubitul ucenic."

La biserica ridicată în cinstea Sfântului Ştefan pe colina de la capătul Văii Iosafat, vin şi se roagă numeroşi creştini din toate părţile lumii. În apropierea bisericii se află una din cele şapte porţi ale cetăţii şi care poartă numele Sfântului Ştefan indicând astfel poarta prin care a fost scos din cetate şi ucis cu pietre.

Moaştele

Tradiţia spune că evreii i-au lăsat trupul lui Ştefan să zacă pe locul unde fusese ucis, ca să fie mâncat de animale, însă acestea nu s-au atins de el. În a doua noapte, Gamaliel – învăţător al Legii pentru Apostolul Pavel şi Apostolul Barnaba – împreună cu fiul său, au venit în secret şi au dus trupul pe proprietatea lor din Cafarganda unde l-au îngropat. De asemenea, Nicodim, care a murit în timp ce plângea la acest mormânt, a fost îngropat acolo împreună cu nepotul lui Gamaliel şi cu Gamaliel însuşi după adormirea sa.

După mulţi ani, amintirea locului de înmormântare a Sfântului Ştefan s-a pierdut, până în luna decembrie a anului 415, când Gamaliel i-a apărut de trei ori părintelui Lucian (Luchian), preot în Cafarganda si i-a arătat locul de îngropare şi toate cele legate de acesta. Astfel se descopera moaştele Sfântului Diacon Ştefan la Kefar-Gamala, în nordul Ierusalimului. Părintele Lucian a primit binecuvântare de la patriarh ca să dezgroape sfinţii din mormintele lor de unde o mireasmă puternică şi dulce umplea peştera.

Moaştele Sfântului Ştefan au fost duse de către patriarhul Juvenal şi aşezate cu cinste într-o biserică în Ierusalim, pe muntele Sion. Mulţi bolnavi au fost vindecaţi de moaştele lui. Celelalte trei moaşte au fost puse într-o biserică dintr-o peşteră din partea de sus a unui deal.

 După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în anul 1204, moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan au fost împărţite şi au ajuns în diverse locuri. Astfel, capul Sfântului Arhidiacon Ştefan a fost dus la Soissons în Picardia (Franţa), iar picioarele sale la Veneţia. Braţul drept al Sfântului Arhidiacon Ştefan se păstrează în Rusia, la Serghiev Posad, în Lavra Sfintei Treimi, întemeiată de Sfântul Serghie de Radonej, în anul 1345. De asemenea, moaşte ale Sfântului Ştefan se păstrează în bazilica "San Lorenzo fuori le Mura" din Roma, în Italia.

Cândva în timpul domniei Împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450), moaştele sale au fost mutate la Constantinopol. Evenimentul este sărbătorit de către Biserica Ortodoxă la data de 2 august.

În anul 460, împărăteasa Eudochia a ridicat o splendidă bazilică în afara Porţii Damasc a Ierusalimului, locul unde, potrivit tradiţiei, Sfântul Ştefan suferise martiriul.

În anul 614, sub conducerea lui Khosroes II, perşii au invadat Palestina şi au distrus toate bisericile, mai puţin pe aceea a Naşterii Domnului. Astfel s-a pierdut urma bazilicilor închinate Sfântului Ştefan.

Săpăturile şi cercetarile arheologice desfăşurate între anii 1883-1885 în apropierea Ierusalimului au scos la iveală o biserică de mărime considerabilă, despre care se crede că ar fi bazilica închinată Sfântului Ştefan de către Împărăteasa Eudochia. În anul 1916, călugarii catolici salesieni au identificat locul mormântului Sfântului Ştefan, anticul Kefar-Gamala, cu localitatea Bet Gemal din Ţara Sfântă, situată la distanţă de 30 de km de Ierusalim, loc unde ei au ridicat şi o biserică. În 1999, Părintele Andrzej Strus, salesian polonez, a descoperit în apropierea noii biserici, la Khirbet Jiljil, un monument care a fost identificat de către unii cercetatori (Fr. Puech, La Revue Biblique, CXIII/1 (2006), pp. 100-126) cu mormântul Sfântului Ştefan.

Citește mai mult..

Poveste de Crăciun 2018

 Nașterea Domnului reprezintă prilej de bucurie pentru cei mici și pentru cei mari deopotrivă. Iată că și în acest an, după ce Moș Crăciun și-a împărțit toate darurile sale la toți cei cuminți de pe mapamond a promis că va veni la Chicirea și s-a ținut de cuvânt!

După o un frumos concert ce colinde susținut de copiii parohiei noastre, Moșul a sosit plin de daruri atât pentru colindători cât și pentru toți cei prezenți la Sfânta Liturghie a Nașterii Domnului.

Mulțumim tuturor ajutoarelor Moșului, prietenilor parohiei Chicirea pentru faptul că au reușit să facă posibil ca niciun copil (și nu numai) să nu rămână fără un cadou de la Moșu'! 

Vă sunt recunoscător și mă plec în fața dumneavoastră pentru zâmbetele și bucuria pe care le-ați adus unor suflete minunate! 

Sunteți deosebiți! Vă asigur că vă am pe fiecare în parte în rugăciunile mele!

Citește mai mult..

Hristos se naște, slăviți-L!

Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptatii, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus, Doamne, slavă Ție!

Fie ca sufletele noastre să devină peșteră curată în care Pruncul cel Sfânt să sălășluiescă pururea! Pace în familii, sănătate și mântuire!

Crăciun fericit!

 

Citește mai mult..

Ajutoarele lui Moș Crăciun

Moș Crăciun are foarte multă treabă în această perioadă și foarte multe pregătiri de făcut. Vă dați seama că trebuie să ajungă la toți copiii cuminți și să le lase câte ceva tuturor! E o muncă dificilă, dar Moșu' niciodată nu lipsește de la cei cuminți! Cât de greu i-ar fi fără puțin ajutor, fără acele suflete care vor să îi ușureze munca pentru a-l ajuta să nu întârzie nicăieri în lume! Moș Crăciun, cu siguranță e mai mult decât recunoscător pentru toate ajutoarele primite!

Și anul acesta am reușit de l-am convins pe Moș Crăciun ca după ce își termină de livrat toate cadourile, să vină la parohia noastră pentru a ne întâlni cu el. Ba mai mult chiar! Ne-a promis că se va uita în desagă și va aduce și câte un cadou! Ce darnic este Moșu!

Citește mai mult..

Scrisoare pastorală la sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos - 2018

† IOACHIM

 Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

CRĂCIUNUL, ÎNCEPUTUL UNEI NOI ERE

Scrisoare pastorală la Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos – 2018 * 

Dumnezeu, în bunătatea Lui nemărginită, ne-a îngăduit să ajungem și în acest an la sărbătoarea Nașterii Domnului și să ne împărtășim din darul pe care Cerul l-a făcut pământului. Postul Crăciunului, cu slujbele sale specifice, cu efortul abstinenței și intensificarea rugăciunii, cu cercetarea conștiinței și mărturisirea păcatelor, cu tradițiile păstrate de veacuri, este mediul duhovnicesc binecuvântat în care ne-am pregătit trupul și sufletul pentru a ne putea împărtăși în mod plenar din lumina acestei mari sărbători a creștinătății. Ce pot fi sfintele sărbători golite de înțelesul lor mistic și reduse la farmecul luminilor care decorează orașele, la cadouri și distracții, la masa îmbelșugată cu produsele culinare specifice, dacă nu o bucurie superficială și trecătoare, tributară cultului imaginii de care suferă omul contemporan?

Crăciunul, adică Nașterea Domnului, este cel mai mare eveniment petrecut de la crearea lumii, care ne vorbește despre coborârea Fiului lui Dumnezeu în umanitatea noastră, pentru ca omenirea să poată astfel să se îndumnezeiască. Este marele mister al lui Dumnezeu, este dragostea Lui pentru creația Sa și piatra de temelie pentru nașterea unei lumi noi, a unui univers care ne deschide perspectiva Împărăției lui Dumnezeu.

Pentru noi, creștinii, bucuria Crăciunului își are izvorul în marea și inefabila taină a Întrupării Domnului, Care, intrând în istorie ca un Om, fără a înceta să fie Dumnezeu, dezvăluie acesteia sensul și caracterul său divino-uman, orientând-o spre scopul său final: transfigurarea sau îndumnezeirea, adică unirea cu Dumnezeu ca experiență personală, care începe în viața pământească și continuă în viața care va să vină.

Doar călăuziți de aceste repere teologice putem înțelege că sărbătoarea Crăciunului nu este doar bradul împodobit, luminițele din geamurile magazinelor, nelipsitele reclame sau mesele pregătite copios, ci un mister insondabil, un eveniment: nașterea în această lume, cu 20 de veacuri în urmă, a Celui pe care lumea creștină Îl predică neobosită. Este răscrucea timpului care desparte în două istoria omenirii, ai cărei ani, de atunci înainte, sunt socotiți "înaintea lui Iisus Hristos și după Iisus Hristos". Astăzi, cu toții avem nevoie să contemplăm acest mister pentru a putea descoperi pe parcursul sărbătorii Nașterii Domnului, bucuria și pacea pe care ni le dăruiește.

Iubiți credincioși,

Scopul nașterii Mântuitorului a fost salvarea omului din robia păcatului și a morții, spre a-i dărui viață veșnică, iar aceasta s-a petrecut la „plinirea vremii”. În epocă, evenimentul a trecut aproape neobservat din perspectivă istorică. Un recensământ ordonat de Caesar Augustus i-a constrâns pe Iosif și Maria să meargă la Bethleem, locul lor de origine, pentru a se înscrie pe listele catagrafice. Și așa, Nașterea Domnului se plasează la intersecția dintre două mari evenimente ale istoriei. De aici înainte va începe o nouă epocă.

În raport cu istoria profană, evenimentul pare lipsit de însemnătate: un simplu nume trecut pe o listă dintr-un mic orășel din imensul și controversatul  Imperiu Roman. În felul acesta se subliniază lipsa de importanță dată Domnului de către oamenii plini de măreția propriei lor puteri și modul în care Dumnezeu alege să se nască în taină, smerindu-Se.

Însă, acest eveniment care a schimbat la față lumea se înscrie și într-o altfel de istorie, anume în istoria mântuirii noastre. Pe acest plan, evenimentul este grandios. Bethleemul nu e doar un mic orășel, nesemnificativ, din marele Imperiu, ci este „orașul lui David”, în care se naște Mesia cel profețit de aleșii lui Dumnezeu, iar Unsul Domnului este Rege nu doar peste Israel, ci peste întrega umanitate și peste tot universul. Domnul cel mai înainte de veci se face Prunc și inaugurează o nouă dimensiune a timpului. Încep să se numere zilele unei noi ere, iar noaptea care a întunecat întreaga istorie a omenirii se ridică lăsând loc unei lumini orbitoare, care inundă lumea.

Astăzi suntem cu precădere marcați de gingășia Pruncului Iisus, de atmosfera familială zugrăvită în icoana Nașterii, dar pierdem din vedere măreția incomensurabilă a tainei Celui care se naște neavând tată pe pământ, dintr-o mamă care și în naștere rămâne fecioară. De Crăciun uităm că această coborâre a lui Iisus în lumea noastră nu se limitează la naștere, ci continuă cu întreaga Sa activitate terestră, până la urcarea pe crucea de pe Golgota, care include pătimirile, suferința, abandonul, singurătatea, moartea, punerea în mormânt și coborârea la iad. Toate acestea trebuie văzute în Crăciun: această mișcare infinită a iubirii lui Dumnezeu, care vine spre noi, fără să se aștepte ca prin propriile noastre puteri să încercăm să urcăm spre El. În starea noastră de decădere și de păcat, nu avem nici forța, nici mijloacele de a ne ridica, de a ne elibera din robia întunecată a păcatului, a urii, a suferinței și a disperării. De aceea Dumnezeu a ales să vină El spre noi în această manieră definitivă, pentru totdeauna. Aici este taina: „Dumnezeu se face om, pentru ca omul să devină dumnezeu” (Sf. Athanasie, PG 25, 192B).

Așadar, venirea Sa în lume ne angajează și pe noi pe calea spre mântuire, prin pătimiri, spre Înviere. Aceasta este în mod real viața în Hristos. Putem spune că la Crăciun vedem semnul înainte-mergător al Paștelui, unde o altă peșteră, cea a mormântului și Învierii, va deveni luminoasă ca cea din Bethleem, pentru ca noi să ne putem bucura de această pâine a vieții, de această lumină divină, care ne înconjoară, în ciuda faptului că lumea este încă în întunericul păcatului, ignorând taina care se naște astăzi în ea. Fiecare dintre noi putem deveni purtători și mărturisitori ai acestei taine, prin viața noastră, sfințenia noastră, cuvintele noastre, prin milostenie și dragoste activă și creativă.

Dreptmăritori creștini,

Întruparea Domnului este unirea cerului cu pământul, a umanității cu dumnezeirea, o întâlnire teandrică în încercarea de a recupera comuniunea pierdută în grădina Raiului prin neascultarea lui Adam. Întruparea Domnului este în același timp o împlinire a profețiilor vetero-testamentare, care au anunțat reașezarea creației în atmosfera păcii primordiale și a lucrurilor în matca lor firească, dar și o unire a tuturor realităților într-o comuniune mântuitoare, a neamurilor și națiunilor într-o frățietate mesianică. Această regăsire de sine a umanității în unirea cu Dumnezeu are pentru noi românii o semnificație aparte în acest An Centenar, pe care l-am petrecut cu gândul la înaintașii noștri, care, sacrificând totul, și-au așezat viața la temelia idealului făuririi României unite, deodată creștină și suverană, între statele Europei. Un rol fundamental în realizarea acestui deziderat l-a avut credința în Dumnezeu a acestui neam, care s-a plămădit cu migală de-a lungul a 19 veacuri, iar timp de un veac a păstrat cu demnitate roadele nașterii sale în istoria națiunilor independente ale lumii. Doar continuând să fim uniți în cuget și simțiri cu Dumnezeu, neamul nostru și fiecare dintre noi în parte, vom putea rezista răstignirilor la care acestă națiune va mai fi supusă în istoria sa.

Toate activitățile pe care Arhiepiscopia Romanului și Bacăului le-a desfășurat în acest an au purtat pecetea recunoștinței celor care au înțeles sensul sacrificiului suprem al bravilor ostași căzuți la datorie în locurile unde astăzi s-au înălțat biserici și monumente spre veșnică aducere aminte de faptele lor. La nivel național, zidirea Catedralei Mântuirii Neamului a fost ofranda pe care o națiune binecredincioasă a adus-o lui Hristos, prin Apostolul care ne-a încreștinat deschizându-ne ușa veșniciei, dar și eroilor neamului, care au înțeles că lupta lor pentru libertate, demnitate națională, credință și dreptate reprezintă apărarea valorilor care ne definesc ca neam în cartea de istoie a umanității. Renașterea României unite este cel mai mare dar pe care Dumnezeu, de sărbătoarea Crăciunului, îl poate face poporului român în An Centenar.

Doar păstrând și asumându-ne ceea ce martirii acestui neam au câștigat pentru noi ne vom putea numi urmași vrednici ai lor și ucenici ai Sfântului Andrei, cel care ne-a chemat la viața în Hristos. În anul 2019, dedicat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române satului românesc (preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) suntem chemați să împlinim în plan social ceea ce am încercat să realizăm în diferite momente comemorative în An Centenar, continuând să așezăm în lumină faptele elitelor satului tradițional românesc, care au dat identitate comunităților rurale și tradițiilor românești, care au format, educat și evindențiat frumusețea și noblețea țăranului român, cu tradiția și credința sa, pe care le-a mărturisit în cuvânt și faptă și au rămas scrise spre mărturie în literatura, tradiția și istoria neamului, păstrând în unitate trăirea unei generații.

Totodată, 2019 este anul în care vom aduce în actualitate faptele patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu, personalități emblematice pentru viața ecleziastică a Ortodoxiei românești, dar și munca extraordinară a traducătorilor de cărți bisericești, prin jertfa cărora cultul și învățătura de credință s-au păstrat în unitate cu Ortodoxia universală și cu izvorul unic al identității noastre de credință care este Hristos Domnul. Datorită lor Creștinătatea ortodoxă universală înalță astăzi rugăciuni în același duh și mărturisește aceeași învățătură de credință pe care au mărturisit-o părinții Bisericii la cele șapte sinoade ecumenice.

În încheierea acestui cuvânt pastoral, ca în fiecare an de când Preamilostivul Dumnezeu ne-a chemat la această înaltă demnitate de întâistătător în această istorică eparhie - care va împlini în anul ce va începe curând, 610 ani de  la prima atestare documentară -, aș dori să înalț un imn de slavă Celui care a schimbat prin nașterea Sa în trup chipul lumii în care astăzi viețuim.

Motto:

Paradoxul istoriei:

În timp ce la Roma din vremea aceea, Julius Octavianus Augustus se numea pe sine dumnezeu (Pontifex Maximus),

În peștera din Bethleem, la plinirea vremii, Dumnezeu se face om!

 Crăciun

Crăciunul este Casa pâinii unde se naște Pâinea vieții,

Dar e și peștera din care răsare Steaua dimineții;

Crăciunul este sărbătoarea cu nimb divin împodobită,

Unde vedem Lumina lumii din firea lui Hristos ieșită;

Crăciunul este isihia ce se pogoară lin din cer,

Prin ea creațiunea-ntreagă e-nvăluită de mister; 

Crăciunul este bucuria unui copil în scăldătoare,

E zâmbetul care revine pe chipul mamei născătoare.

Crăciunul e colindătorul ce pleacă-n lume să vestească

Pe Maica Domnului, Fecioara, venind la tine ca să nască. 

Crăciunul este legământul pecetluit de Duhul Sfânt,

Cum curcubeul, după ploaie, unește cerul de pământ. 

Crăciunul este garanția că raiul veșnic s-a deschis,

Iar cel căzut din har odată se regăsește-n paradis.

 ****

 Crăciunul nu-i bradul cel verde împodobit cu măiestrie,

Dacă rămâi doar la acesta, fără să mergi la Liturghie; 

Crăciunul nu-i nici moșul care, prin horn, a coborât în casă,

Dacă în casa-ți somptuoasă nu ai și un sărac la masă. 

Crăciunul nu se regăsește pe străzi aprinse grandios,

Dacă lumina lor ignoră lumina lin-a lui Hristos. 

Crăciunul nu-i nicicum mâncarea ce abundent se pregătește,

Dacă nici unul dintre casnici nu merge și se-mpărtășește; 

Crăciunul nu-și găsește locul în casa unde locuiești

Dacă nu ai vrut, cu cinste, icoana Lui să o primești. 

Crăciunul nu se împlinește doar în tradiții efemere,

Dacă nu-i descoperi sensul și calea lui spre înviere.

**                                                                            

Români plecați pe tot pământul, dar fiii unui neam străbun,

Părinții voștri vă așteaptă, măcar în ziua de Crăciun!

În această zi de mare sărbătoare în care colindul poartă din casă în casă vestea minunată a Nașterii lui Dumnezeu ca Om în mijlocul creației, vă îndemn să păstrați valorile care ne-au definit ca popor de-a lungul istoriei și pe care eroii și martirii neamului le-au apărat plătind cu darul vieții! Să purtați în inimă cu demnitate numele de român indiferent unde vă aflați pe acest pământ! Să rămâneți în unitate de credință și de ființă cu fiii acestui neam oriunde veți ajunge! Să nu uitați istoria acestui pământ sfânt care ne-a hrănit și memoria celor ce au ctitorit o țară și ne-au lăsat moștenire o națiune!

Fie ca Hristos Domnul să ne dea înțelepciunea de a trăi profunzimea tainei Întrupării Sale, astfel încât sărbătoarea Crăciunului să fie cu adevărat, pentru fiecare dintre noi în parte și pentru toți împreună, o naștere din nou, o nouă viață sub harul Duhului Sfânt. Amin!

† IOACHIM,

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

*Dată în reședința arhiepiscopală din Roman, decembrie 2018

Sursa:

site-ul Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului

Citește mai mult..

Trebuie să fiu tot timpul ocupat?

Toți cei care doresc să se inițieze în rugăciune trebuie să treacă prin proba liniștii. Pentru a o găsi, nu e nevoie să mergem în pustie, ci este necesar să ne consacrăm câteva minute în fiecare zi, întrerupându-ne toate activitățile, pentru a intra în cămara noastră și „închizând ușa, să ne rugăm Tatălui nostru Care este în ascuns”. În viața noastră de toate zilele, suntem ispitiți să credem că trebuie să fim tot timpul ocupați, mereu avem ceva important de terminat și ni se pare că timpul petrecut la rugăciune ne împiedică să terminăm lucrul respectiv.

Însă experiența dovedește că o jumătate de oră sau o oră „irosită” în rugăciune nu împiedică deloc, în mod catastrofal, bunul mers al activităților noastre zilnice, așa cum ne închipuim atunci când am vrea să ne rugăm. Dimpotrivă, obiceiul de a ne ruga ne învață să ne concentrăm rapid, înlătură orice neatenție, disciplinează mintea și, în cele din urmă, ne face să câștigăm timp.

„Nefericirea oamenilor provine din­tr-un singur lucru: că nu știu să rămână liniștiți, într-o cameră.” (Blaise Pascal)

Lipsa gustului pentru singurătate și liniște ‒ aceasta este boala omului contemporan. Foarte multă lume evită liniștea, singurătatea, timpul liber, fiindcă nu are nimic altceva cu care să-și umple acest gol: oamenii aceștia au nevoie să audă vorbindu-se, să aibă păreri, să fie mereu pe baricade pentru a-și crea iluzia unei vieți efervescente și foarte pline. Însă viața cu Dumnezeu începe atunci când cuvintele și gândurile se liniștesc, când problemele vieții pamântești trec pe planul doi, iar în sufletul omului se deschide larg un loc pe care Dumnezeu vine să Îl umple cu prezența Sa.

Sfinții Părinți spun adesea că rugăciunea născută din liniște trebuie să fie simplă și sobră, fără multe cuvinte. Starea celui care se roagă este asemănătoare aceleia a unei legături dintre tată și fiu:

„Nu face pe deșteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu și nemeșteșugit al copiilor a înduioșat pe Tatăl lor cel din Ceruri. Nu te porni la vorbărie, ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ți se împrăștie mintea. Un cuvânt al vameșului L-a făcut pe Dumnezeu îndurător și un cuvânt spus cu credință l-a mântuit pe tâlhar. Multa vorbire în rugăciune pricinuiește minții năluciri și împrăștiere. Iar un singur cuvânt o adună” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș).

Credința ca de copil trebuie însoțită de un sentiment de adâncă smerenie:

„Umblă cu simplitate și nu întru cunoștință înaintea lui Dumnezeu. Căci simplității îi urmează credința, iar subțirimii și disputei gândurilor, părerea de sine. Și acesteia îi urmează depărtarea de Dumnezeu. Când vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o furnică și ca cele ce se târăsc pe pământ și ca un vierme, și ca un prunc care se bâlbâie. Și nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoștință, ci apropie-te de Dumnezeu și umblă înaintea Lui cu cuget de prunc, ca să te învrednicești de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinți spre fiii lor încă prunci” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe).

Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk

Taina credinței. Introducere în teologia dogmatică ortodoxă, Editura Doxologia

Citește mai mult..

Nașterea Domnului. Masa bogată. Suflet îmbelșugat?

Afară ninge liniștit, zăpada se așterne și în casele noastre începe forfota și zumzetul pregătirilor pentru sărbătoarea Nașterii Domnului. Gospodinele își încep lucrul lor, pornindu-se a trebălui harnice, albinuțele de iarnă. Spală, calcă, aranjează, iar în curând se apropie poate cea mai dificilă perioadă a postului celui pofticios, când casele noastre se vor umple de miresme care mai de care mai îmbietoare. Românul este om gospodar și gurmand pe măsură, respectând întocmai versul plugușorului: „Să vă fie casa, casă/ Să vă fie masa, masă”.

Finalul postului Crăciunului este unul plin de contraste și de o încărcătură duhovnicească aparte căutând îndeaproape la esența semnificației sale. Pornind de la semnificația propriu-zisă a postului, descoperim că avem mai multe clasificări în funcție de durată și asprime. Astfel, conform Învățăturilor de Credință Ortodoxă, după asprimea lui avem patru feluri de post:

• ajunarea desăvârșită sau cum este cunoscut, postul negru, când nu se mănâncă și nu se bea nimic
• postul aspru sau uscat, când se consumă numai spre seară mâncăruri uscate, cum ar fi pâine, fructe uscate, semințe și se bea apă
• postul obișnuit sau comun, se consumă doar mâncăruri de post, evitându-se cele de origine animală (carne, pește, brânză, lapte, ouă etc.) și chiar uleiul și vinul
• postul ușor, atunci când există dezlegare la pește, vin și ulei

După lungimea lui, avem două tipuri:

• de o zi (ex: miercurea, vinerea)
• de mai multe zile (ex: Postul Paștelui, a Crăciunului etc) 

Postul Crăciunului sau al Nașterii Domnului este un post obișnuit în care avem și dezlegări la pește în anumite zile rânduite de Biserică. Gândindu-ne la definiția postului și anume „înfrânarea de toate mâncărurile, sau, la caz de boală, numai de la unele, de asemenea și de băuturi și toate cele lumești și de toate poftele cele rele, pentru ca să poată creștinul să își facă rugăciunea lui mai cu înlesnire și să îi fie milostiv Dumnezeu dar și pentru a ucide poftele trupului și a primi harul lui Dumnezeu.” (Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe, partea a III-a, Răspuns la întrebarea VII, traducere de Alexandru Elian, EIBMBOR, București, 1981, p. 144), descoperim ușor scopul postului: el este un exercițiu de înfrânare a poftelor trupului, de întărire a voinței, o formă de pocăință și o faptă de virtute. Până la urmă creștinul renunță de bună voie la ceva ce ne este îngăduit, din dorința izvorâtă din iubirea și respectul pe care îl avem față de Dumnezeu. Iar dacă omul nu poate renunța la cele mici, educându-și voința, cum va putea oare să se oprească de la tentațiile mari? Numa o voință educată prin exercițiu poate fi destul de puternică pentru a se opri de la tentațiile mai mari. De aceea postul se poate desprinde încă de vârste mici, educându-se din timp voința tânărului pentru a o forma în a putea spune NU sau STOP. 

Postul este recomandat încă din Vechiul Testament, ba chiar îl impune: „Nu fi nesățios întru toată desfătarea și nu te apleca la mâncăruri multe. Că în mâncărurile cele multe va fi durere și nesațiul va veni până la îngrețoșare. Pentru nesaț, mulți au pierit, iar cel înfrânat își va înmulți viața” (Cartea Înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 37, 32-34). În Noul Testament, vedem cum Mântuitorul a postit patruzeci de zile înainte de a începe activitatea publică. Tot Mântuitorul ne învață cum să postim când spune: „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală” (Matei 6, 16-18). În alte instanțe ne arată că diavolul nu poate fi izgonit decât numai cu post și cu rugăciune când spune că „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (Matei 17,21; Marcu 9,29). Sfinții Apostoli posteau și ei și ucenicii lor, așa cum găsim mărturii în Sfânta Scriptură: „Și pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: Osebiți-mi pe Barnaba și pe Saul, pentru lucrul la care I-am chemat. Atunci, postind și rugându-se, și-au pus mâinile peste ei și i-au lăsat să plece” (Fapte 13, 2-3). Sfântul Ioan Gură de Aur spune, de asemenea, cu privire la post: „Postul potolește zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curățește și înaripează sufletul, îl înalță și îl ușurează” (Omilia a X-a la cartea Facerii, cap.I).

După ce ne-am reamintit în linii mari câteva aspecte referitoare la post, spuneam mai devreme că ne apropiem de o perioadă a contrastelor. Zic aceasta deoarece, deși în mod paradoxal finalul postului în care ne aflăm necesită o pregătire aparte, ispitele culinare sunt la tot pasul, iar purcelul îngrășat așteaptă cu o sumbră premoniție finalul său implacabil. Jertfa presupune lupta cu ispitele, iar lupta este mai mare pe măsură ce ne apropiem de Ajunul Crăciunului, ziua apogeului renunțărilor la poftele lumești. Săracele gospodine, istovite! În toate activitățile lor culinare, ele închipuie parcă un alt mag pregătind cu sfințenie, an de an hăinuța pruncului Iisus. „Mama pregătește scutece din pâine”  spune un vers din colindul „Cânt de seară” scris de Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului. Iată și semnificația „Turtelor de Crăciun”, când în ziua Ajunului, după ce am ținut post aspru, după putință, le mâncăm cu drag și dor! Acele turte cu nucă, miere sau julfă, nu simbolizează altceva decât scutecelele Pruncului născut în iesle. 

Așadar, să nu renunțăm pe ultima sută de metri la jertfa noastră, indiferent de ispită, iar dacă nu am început-o deja, să o facem și în cel din urmă ceas pentru a ne lua plata noastră cea bună! „Să postim, post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutați, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună și de jurământul mincinos. Lipsirea acestora este postul cel adevărat și bineprimit” (Triod, 1986, p.112). Să ascultăm, deci, sfatul Sfântului Ioan Gură de Aur care ne îndeamnă: „Postiți? Arătați-mi-o prin fapte. Cum? De vedeți un sărac, aveți milă de el; un dușman, împăcați-vă cu el; un prieten înconjurat de nume bun, nu-l invidiați; o femeie frumoasă, întoarceți capul. Nu numai gura și stomacul vostru să postească, ci și ochiul, și urechile, și picioarele, și mâinile voastre, și toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate și de hrăpire și de lăcomie. Picioarele, nealergând la priveliști urâte și în calea păcătoșilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumusețile străine... Gura trebuie să postească de sudalme și de alte vorbiri rușinoase” (Sf. Ioan Gură de Aur, Ad populum antiocheum, Cuv. 3, Migne, P.G., XLIX, col. 53).

Să vă fie casa, casă și să vă fie masa, masă, dar cu multă cumpătare și gânduri la cel ce nu are! 

Post binecuvântat în continuare!

Citește mai mult..

Muzeul Centenarului Războiului pentru Întregirea Neamului

Unul din proiectele importante pentru urbea Mușatină în An Centenar, Muzeul Centenarului Războiului pentru Întregirea Neamului, a fost binecuvântat astăzi de către Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului în prezența oficialităților locale și județene. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât am reușit să aducem și noi aportul, cât de mic, pentru înfăptuirea acestui reper cultural al orașului Roman în an omagial față de cei ce au udat pământul românesc cu propriul sânge spre realizarea Marii Uniri.

Alături de PC Părinte Tiberiu Roșu am expus în vitrina „Frontului Românesc” colecția „Pr. Ionuț Grecu și Pr. Tiberiu Roșu” alcătuită din exemple de obuze, bile șrapnel, tuburi și vârfuri de cartușe, nasturi militari și o plăcută de identificare de soldat, descoperite în urma cercetărilor efectuate pe linia de front românesc în Primul Război Mondial. Deși omagiul nostru este unul mic, reprezintă anamneza istoriei zbuciumate a poporului nostru, o mărturie a unui crâmpei de istorie ce oferă o fereastră spre trecut, pentru a nu uita jertfa fără de care nu ne-am fi putut bucura astăzi de libertate, unitate și demnitate.

Mulțumim Părintelui Director Ionuț Alexandru Amărinii pentru bucuria de a ne fi cooptat în echipa de implementare a concepției grafice ce ilustrează povestea Anului Centenarului și a instituției Seminarului „Sf. Gheorghe”, astăzi „Episcop Melchisedec”, desfășurată în ilustrațiile grafice din interiorul Muzeului Centenarului.

Mulțumim totodată Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, pentru încrederea acordată și șansa de a contribui la înfăptuirea acestui proiect devenit reper pentru orașul nostru, Roman!

  

 

  

 

 

 

  

 

 

  

  

  

  

  

 

Citește mai mult..

Plinirea vremii

Poem de Înaltpreasfințitul Părintele nostru Ioachim 



În spațiul imens dintre genune și cer
Nu-i vid, ci doar un veșnic mister.
Universu-aștepta flămând și uscat,
Să fie prin Duhul din nou rourat.

Lumea e surdă la glas de prooroc,

Pământu-i pârjolit ca de-o pară de foc,

Omul flămând își cată-ntre spini

Chipul cel veșnic făcut din lumini.

Doar timpul curgea liniștit și statornic,

Iar sorii mișcau în ritm de ceasornic.

Pământul părea un deșert fără viață,

Deși era plin de păduri și verdeață.

În hău tenebros o stea între stele

Brăzdează o cale de foc printre ele.

Deși arde tare, nimic nu consumă

Și tot universul în juru-i s-adună.

Ea merge de veacuri. Născută din veci,

Prin tot universul deschis-a poteci.

S-oprește o clipă pe cer s-o vedem.

O văd astronomii la Bethleem.

Dar steaua născută-n afară de timp

Cu anii lumină e-n contratimp.

În spațiul galactic ea raze trimite.

Doar omul cucernic căldura le-o simte.

Când steaua s-oprește puțin să lucească

Arată Fecioarei locul să nască.

Steaua e semnul cel mai frumos:

Plinitu-s-a timpul să vină Hristos.

Gătiți-vă oameni, neamuri, popoare

Pregătiți-vă sufletul de sărbătoare!

Fecioara-i aleasă prin Duhul cel Sfânt,

Iar Tatăl ne spune un ultim Cuvânt.

*Meditație în Duminica a 28-a dupa Rusalii, a Sfinților Strămoși

Citește mai mult..